Into the wild

De multe ori, dezamagit de unii oameni, am spus ca as vrea sa ma retrag undeva in munti. sau in campii (ca tot imi place sa bat campi). dupa cum se vede nu am facut-o inca. in schimb m-am uitat la altii cum vaneaza libertatea.  Into the wild, un film despre esecul dureros al ideii de libertate deplina.  suntem atat de bine dresati de catre societatea de consum incat intoarcerea la origini a devenit imposibila. din fericire suntem atat de bine dresati incat nici nu ne putem izola pe deplin unii de altii. imi place singuratatea, dar pe termen scurt.

Asasini

Scriitorii romani au de ce sa fie gelosi. Pe alte meleaguri, confratii lor starnesc pasiuni uriase. Un general în rezerva si un cunoscut avocat turc au fost arestati pentru ca se aflau in fruntea unei retele care intentiona sa-l asasineze pe laureatul Premiului Nobel pentru Literatura din 2006, Orhan Pamuk. Asta este o stire pentru lumea literara. La noi scriitori sunt omorati de nepasarea publicului. E o forma mai subtila de asasinat.

Soarele si pionierii

“Soarele si pionierii si-au dat mana peste tara”, era unul din cantecelele pe care le interpretam, dirijati de invatatoare, iarna cand in salilele de clasa era frig iar afara norii se pravaleau peste sat. Ne mobiliza, doar eram pionieri, aveam la gat cravata rosie cu tricolor.

O gripa naravasa si o ploaia mocaneasca si-au dat mana peste capul meu. Cu moralul la pamant am apelat la vechiul cantecel. A mers, m-am simtit un pic mai bine, chiar daca la gat aveam doar o batista, alba. Din pacate dupa prima strofa memoria a decis sa adopte o pozitie anti-comunista. Tocmai acum cand siruri de nostalgici se pregatesc sa serbeze 90 de ani de la nasterea fostului mare patriot. Nu conteaza, pana la urma fiecare cu optiunea lui. Decat sa ne suparam, mai bine un cantec vesel sa cantam:

“Noi in anul 2000 / Cand nu vom mai fi copii….”

Ciocli

Dupa un an plin de decese in randul oamenilor cu o oarecare notorietate in Romania, ciocli de ocazie s-au reorientat din mers. Necroloagele se scriu cu mortul inca viu. Dorind sa readuca in luminile rampei unele foste sau actuale glorii ale lumii culturale sau sportive, aflate la varste mai inaintate(o actiune in esenta onorabila), ziarele si televiziunile  ii prezinta intr-un ton dulceag- plangacios pe respectivii, taman cand acestia ajung pe mana doctorilor si sunt sanse mari ca ei sa nu mai fie. Altfel, nici un semn, ca nu fac audienta. Nu e putin lucru ca in cazul in care  personajul trece in lumea celor drepti sa te lauzi cu ultimul interviu, sau sa spui ca ai fost cel din urma care l-ai bagat in seama. In ultima luna prin fata ochilor mi-au trecut Radu Beligan( spitalizat), Sandu Neagu – fost mare fotbalist(bolnav de ciroza), Sergiu Nicolaescu (operat), Fanus Neagu (bolnav de cancer) …. bine imbalsamati in cuvinte. Mi-a fost mila de bietii oameni, simplu fapt ca sunt prezenti in capul jurnalelor e un semn rau, si ei stiu asta.

In ultimele luni mi-am vizitat, dupa pauze destul de consistente, mai multe rude trecute binisor de perioadele in care mai indrazneau sa faca planuri. Avea ceva jurnalistic demersul meu. Din nou imi este mila. De data aceasta de mine.

Eminescu

Undeva in Bucuresti, o intrebare sincera si un raspuns plin de tristete.”Eminescu ala a scris si poezii?”,”Da, din fericire pentru unii dintre noi”.

Oda (in metru antic)

Nu credeam sa invat a muri vrodata;
Pururi tanar, infasurat in manta-mi,
Ochii mei naltam visator la steaua
            Singuratatii.

Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce…
Pan-in fund baui voluptatea mortii
         Nenduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
          Apele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…
Pot sa mai renviu luminos din el ca
         Pasarea Phoenix?

Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar in san, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
      Mie reda-ma!

La vita e bella

Se ia un copil, se tavaleste printr-un strat de zapada consistenta, se adauga(dupa gust) un parinte sau doi, se lasa mai multe minute la joaca obtinandu-se in final o portie consistenta de fericire. Se serveste la temperatura sufletului.

Carte frumoasa, cinste cui te-a scris

Devenit profesor la apelul de noapte, Pantacruel se tine de dat teme. Normal ca am preluat insarcinarea, pe piept, mi-am potrivit-o pe dreptul meu de aur si chiar acum trag cu sete, ca dintr-un trabuc cubanez. Sa vedem cum suna tema:”ultima carte care v-a luat minţile. cartea fără de care v-aţi simţi mult mai săraci şi mai nefericiţi. fără de care aproape că nu aţi mai putea trăi:)
ultima mare ‘iubire’.”

In general nu-mi pierd mintile, pentru ca trebuie sa ai ca sa poti pierde, dar ….

Deci (am plecat bine, scurt si la obiect). Nu e cazul sa ma gandesc prea mult, nu sunt foarte obisnuit cu aceasta indeletnicire, stiu despre ce carte e vorba in ceea ce ma priveste. Indeplineste toate cerintele. Am citit-o, o citesc si sunt convins ca si in viitor am sa revin cu placere la ea. Scrisa simplu, aproape schematic, are suspans, actiune, dramatism, metafore greu de dibuit de un ochi neavizat,  ascunde o intreaga filozofie, imi ofera raspunsuri la multe intrebari, are o muzica interioara, o poezie tandra desi e o proza bazaltica, ma face sa ma simt un Marco Polo pe cu totul alte meleaguri, descoperind mereu noi si noi taramuri, virgine pentru mine. Pe scurt, imi place. Plus ca are si o alta mare calitate: este scrisa de cineva din aceeasi natie cu mine. Sanda Marin este autorul, Carte de bucate, titlul.

Pentru cei cu un simt al umorului ceva mai atrofiat totusi am sa dau un raspuns in spiritul si litera cererii. Ultima carte citita este si ultima care m-a impresionat foarte tare. “Copilaria” de Maxim Gorki. Da, un autor sovietic, comunist dupa unii, mare scriitor dupa mine. Gorki, pentru ca prefer cararile mai putin batute in detrimentul autostrazilor intens luminate. Este prima parte dintr-o trilogie autobiografica. O carte despre rusi, adica despre dragoste, moarte, votca, ceai, distante enorme, abandon, credinta, Dumnezeu, Sfinti, pumni, bataie crunta, saracie, bani, avaritie, vise, COPILARIE. Carte frumoasa, cinste cui te-a scris.

Copaci

Cum ii spuneam Utopicului meu frate intru simtire mi-a venit pofta de putina primavara. Ca asa suntem noi niciodata nu ne multumim cu ce avem (a se citi zapada, ca tot am cerut-o insistent)si  visam la campii pline cu narcise si branduse sau ne intrebam “unde-i iubirea de asta vara”.

“Copaci fara padure”, piesa Tatianei Stepa pusa in scena de George Grama (ii salut pe amandoi), versuri Adrian Paunescu.

Noroi

Praful si pulberea, de fapt noroiul, s-a ales de zapada mea. Are Marele Oras o arta sa transforme totul in noroi ce nu am vazut. Plimbatul, atat de drag piciorului meu drept(stangul e mai lenes), a devenit un calvar. Zapada mult invocata de mine s-a transformat intr-o faptura nedemna,hranita de pieptul generos al edililor, semigelatinoasa, semiumeda si semigri. Ar trebui gasit repede un termen pentru chestia asta care acopera acum trotoarele, soselele si altele(cum ar fi spus un dictator raposat ca toti dictatorii). Zapada nu se poate numi, este o jignire. Zapada de pe campiile, padurile si dealurile copilariilor noastre isi pastreaza demnitatea si albul pana la ultima lacrima.

La fel se intampla cu oamenii marilor orase? Devin semigelatinosi, semiumezi si semigri?

Scortisoara si zapada

La gura caloriferului fierbinte in care RADET-ul a mai bagat niste carbuni lichizi m-am decis sa consum o placinta(calda – din aceasta cauza e usor inestetica) cotropita de scortisoara si sa beau un pahar de vin mai rosu decat steagul PCR-ului.Le-am consumat pentru a combate frigul care mi-a intrat in oase dar si in cinstea amicului Pantacruel, care a devenit ceva mai batran. Ii dedic si o cana de vin din vremea cand era ceva mai june

Ieri mi-am petrecut doua ore din viata incercand cu vitejie sa-mi dezgrop masina. Spun vitejie pentru ca am plecat inarmat cu o lopata artizanala mesterita in graba dintr-o foaie de parchet si o coada de nu stiu ce. Lopatand, am avut ocazia sa-mi cunosc o parte din vecini. La 48 de ore de la marea ninsoare am constatat ca existau persoane, care la iesirea din scara blocului exclamau cu inocenta:”Vai, cata zapada, dar a nins serios”(o doamna la 45-50 de ani adresandu-se unei fetite de 10) sau “Ce chestie parca la televizor era mai multa”(un tanar imbracat in ton cu ultimele trenduri, pasibil de degeraturi severe) ori “Dar mie cine imi da zapada de pe masina?”(o tanara bine dotata cu un Renault de multe mii de euro). As fi vrut sa-i aduc cu picioarele pe pamant, dar ridicolul lopetii pe care o manipulam cu agilitate m-a impiedicat sa fac acest lucru. In fond nici eu nu eram cu mult mai pregatit pentru zapezile de pe Kilimanjaro.