D’ale gurii

Preocuparile mele culturale au intrat intr-o zona in care ma ciocnesc la tot pasul de mancare. De fapt mai mult de absenta ei. Acest lucru imi provoaca deja neplaceri. Cu cat personajele din cartile pe care le citesc sau filmele pe care le urmaresc sufera mai tare de foame cu atat mai mult simt nevoie sa ma indestulez. In ultima perioada am avut parte doar de eroi aflati mai mult pe drumuri, in stare de vagabondaj, care isi procura destul de greu hrana si care stiu sa aprecieze fiecare colt de paine pe care il primesc. Romanele “Armistitiul” - Primo Levi, “Narcis si Gura-de-Aur” - Hermann Hesse si filmul “Into the wild” m-au determinat sa analizez cu maxima bagare de seama continutul frigiderului dar si al camarii proprietate personala. Evident ca in cele doua carti si in film este vorba in primul rand de foamea de libertate. Baiat din popor, eu am inteles ca trebuie sa am grija mai intai de indestularea pantecului. Libertate am exact atata cat imi trebuie. Sau m-am obisnuit cu atata libertate cat mi se ofera. Oricum, ce mai conteaza? Pofta buna!

Nu exista tara pentru batrani

Un titlu mai bun decat filmul. Motiv pentru care a luat si premiul Oscar. Cu fiecare an pe care il parcurg pe aceasta lume imi dau seama de adevarul rostit in cuvinte putine de fratii Coen inca de la inceputul filmului lor. Inca nu s-a inventat o tara pentru cei in varsta. Si nici o societate care sa-i accepte pe deplin. Ne sunt dragi, simpatici sau ii toleram pe batranii nostri. Ai altora ne provoaca de cele mai multe ori sentimente pe care nu vrem sa le facem publice, dar care pot fi usor citite pe chipul nostru. Recent am aflat ca si eu am ajuns batran. Asta prin prisma ficei mele si a celor de varsta ei. Din punctul de vedere al celor din generatia tatalui meu sunt un pusti, dar asta conteaza mai putin, tinerel am tot fost, dar cu statutul de om in varsta  abia incep sa ma acomodez. Deocamdata ma amuza acest stadiu al batranetii mele. Dar cum timpul trece relativ repede, am inceput sa pun bazele unei tari pentru vremurile ce stau sa vina peste mine. Evident nu dupa modelul Kosovo.

Sunete

Unii oameni nu au nevoie de nici un cuvant pentru a se face intelesi.

Simtim romaneste

Sunt un traditionalist. Asa am fost educat. In aceste conditii, normal ca nu aveam cum sa sarbatoresc porcaria aia americaneasca numita Valentine’s Day. Avem Dragobetele nostru, ce ne mai trebuie o sarbatoare de import? (Recunosc, sunt ignorant, am aflat de Dragobete abia dupa ’89, gratiei lui Valentin dar asta nu conteaza). Cum mai sunt doar cateva zile, m-am organizat sa-i pot face o surpriza sotiei, sa sarbatorim cum se cuvine ziua dragostei romanesti. Planul este pus la punct, minut cu minut. Mici cadouri, o cina in doi, un film, tot ce trebuie sa ne simtim bine. Dimineata am sa o trezesc in acordurile unei melodii romantice: “Love me tender” a lui Elvis. M-am gandit sa-i si cumpar cateva carti frumoase, asa ca m-am orientat spre doi din autorii care ii plac ei, Truman Capote si John Steinbeck. Seara am sa o scot in oras, la Mc Donalds sau KFC, vedem noi la fata locului. Dupa care, acasa, vom privi un film clasic, “Love story”. Cred ca va fi un Dragobete reusit. Cel putin noi inca mai tinem la valorile traditionale.

Gandacelul

A existat o poezie care mi-a marcat copilaria. De cate ori o citeam mi se punea un nod in gat (am si plans de cateva ori, dar sa trecem peste acest amanunt). Recent am redescoperit-o. Cel putin in ceea ce ma priveste, Elena Farago a reusit sa salveze armate intregi de paianjeni si alte mici vietati.

Gandacelul

de Elena Farago

- De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!…

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!…

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

Volti. Putini dar buni

In urma cu o saptamana am reusit sa ma teleportez in timp. Normal ca inapoi, functia inainte inca nu functioneaza la mine. Plecat intr-o minivacanta pe malul Argesului am servit cateva zile de totala relaxare. Totul a pornit de la o priza si un bec. Din motive invaluite in ceata( cum zic ceata cum ma gandesc la batalia de la Podul Inalt) instalatia electrica din casa parinteasca nu primea toti cei 220 volti promisi de RENEL(sau cum se mai numeste aceasta institutie). De fapt cauza este cunoscuta: pentru ca lemnele de foc s-au terminat la multi dintre consatenii mei, s-a apelat masiv la radiatoare si resouri, iar bietii volti se impart si ei cum pot prin casele oamenilor. Asa stand lucrurile nu m-am intros direct la “Lampa lui Dede” dar atmosfera a fost recreata. Filamentele abia incalzite dadeau atata lumina cat un ochi de vultur sa poata citi. De tv in stare de functiune nu putea fi vorba. Ce usurare. Asa ca m-am reorientat spre radio. Timp de 3 zile am ascultat, cu destul de mare placere, Antena Satelor.  Dedicatii in direct cu glasuri gatuite de emotie, teatru radiofonic seara de seara, insamantarile de primavara, cresterea ovinelor, cat mai costa kg de grau, combaterea omizilor si alte emisiuni relaxante.  Cum am pus mana si pe un set generos de “almanahe” din anii ‘70, ‘80, Scanteia, Luceafarul, Sportul, Urzica, Flacara efectul a fost complet. In marea de zgura tiparita am gasit si destule lucruri interesante. Cele 72 de ore petrecute cu ureche langa radio si ochiul atintit pe batranele litere au reusit sa ma destinda total. La revenirea in Bucuresti eram convins ca Ion Dolanescu, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Aurel Tamas sunt cei mai in voga artisti autohtoni.

Ultimul tren

Sunt foarte rapid in a lua decizii. Gresite. Ma refer la chestiuni minore. Cand este vorba sa aleg o ruta, un mijloc de transport sau un companion de calatorie sunt sigur din start ca cealalta varianta era mai buna. Dupa ani de pauza am decis sa fac o calatorie spre inima Munteniei cu un tren personal(nu va ganditi ca am ajuns atat de bogat, personal adica din acela care opreste in toate garile). Unul de dimineata, conteaza amanuntul in ceea ce priveste astfel de mijloace de transport. Stiu acest lucru din perioada cand saptamanal ma deplasam de la Bucuresti in provincie, tur retur. Dimineata e rau intr-un personal, la pranz atmosfera normala, dupa ora 17.00 se dezlanutie iadul. Asa era acum 10-15 ani. Saptamana trecuta, februarie 2008, am plecat din Gara de Nord cu un personal spre Pitesti. O calatorie scurta, sub 2 ore, insotit de doi copii. Cozile de la casele de bilete au murit, asa ca am cumparat tichete rapid. Mi-am zis: “se mai schimba lucrurile”. La 10.10 fix am urcat in tren. Toate amintirile tineretii au navalit peste mine, mai – mai sa cad de pe scara. Aceleasi vagoane, aceeasi mizerie, (am recunoscut un muc de tigara strivit de un prieten in urma cu 13 ani, tocmai cand era prins de nas fara bilet) acelasi miros, aceeiasi calatori. Am ocupat un compartiment de 6 locuri si asteptam ca trenul sa se puna in miscare. Si a facut-o, bancheta pe care stateam a plecat si ea in calatorie, cosuletul de gunoi de sub geam a vrut sa demonstreze ca poate face cariera la circ, s-a dat de doua ori peste cap, doar urma fostei oglinzi a ramas neclitintita in suruburile lipsa. Pana la Chitila lucrurile au mers bine. Cand ambasadorii Romaniei in occident au luat cu asalt personalul s-a dus si posibilitatea de a mai lectura linistit un ziar. Opt tineri din Fusea(aveam sa aflu mai tarziu) au luat cu asalt cuseta vecina, si cu vorbe putine dar gesturi multe au convins doua doamne sa elibereze zona. Urletele si injuraturile m-au convins si pe mine insotit de cei doi copii sa plec in bejanie. Dupa nici doi metri dau nas in nas cu controlorul, si paraciosul din mine iese la lumina. Fac pe desteptul si ii zic nasului:”Avem niste salbatici in vagon”. “Da? Atunci sa-i ocolim”, si brusc imi intoarce spatele si pleaca de unde a venit. In incercarea de a evita jungla, ma infig in miezul trenului precum un vierme intr-un mar. Tristete totala. Chipuri sculptate parca in noroi, franturi de discutii demne de balamuc, papornite pline cu nimic, incaltari scalciate, haine din plastic, caciuli model Siberia 1976. Un tablou ingrozitor chiar si pentru mine care il revedeam pentru a nu stiu cata oara. Copii au amutit complet si de spaima pana la coborare au folosit doar cuvintele strict necesare. In cele din urma ne-am stabilit intr-un vagon unde aproximativ 20 de persoane participau la un concurs de debitat tampenii cu voce cat mai ridicata. Un singur personaj era tacut, asculta manele la telefonul mobil. Un vanzator ambulant plasa pe fiecare bancheta mostre stralucitoare de lucruri aparent nefolositoare. Lanterne care nu lumineaza, pixuri care nu scriu, jucarii cu care nu te poti juca. Initial nu l-am bagat in seama nici pe el nici produsele. Discutia dintre doi barbati destul de trecuti (am avut un soc cand unul dintre ei a spus ca a terminat 10 clase in ‘90, practic era de varsta mea) m-a facut sa privesc insa cu alti ochi produsele. Cel cu 10 clase se plangea ca”tocmai azi nu am luat bani la mine”. Plimba dintr-o mana in alta o lanterna de 20.000 de lei vechi care i-ar fi fost de mare folos. Am achizitionat eu una cu gandul sa i-o ofer. Nu am stiut cum sa fac acest lucru fara sa-l jignesc si in cele din urma am schimbat-o pe o bratara pentru fetita mea(unul dintre cei doi copii). In gara la Gaesti am coborat complet naucit. In trenul personal nimic nu s-a schimbat.

Spleen

Nu stiu ce au pus astia in sarbatorile de iarna la ultima editie a acestora ca au reusit sa imbolnaveasca o natie intreaga. Toata lumea sufera de plictis, apatie, si o lipsa acuta de sperante. Totii boii sunt inecati, toate vacile sunt sterpe. Cade euro, moare CNSAS-ul, a venit gripa, Elodia se plimba in continuare intre doua lumi, nimic nu mai misca pe nimeni. Ma simt inconjurat de o armata de piftii. Fiinte gelatinoase fara consistenta, prin care poti sa vezi dar care nu iti pot servi pentru o discutie normala. Sper ca in curand sa inceapa poporul sa se pregateasca de Martisor, de ziua femeii si de Paste. Asa se mai anima atmosfera. As mai zice cate ceva, dar ma simt usor apatic, putin plictisit….