La o ora de maximă Ligă a Campionilor, m-am întreţinut preţ de o repriză cu două gutui. O discuţie amicală în care am depănat amintiri, încercând să le demonstrez că nu am uitat nimic din trecutul nostru comun. Evident nu am pomenit nimic de dulceţurile din copilărie, pentru a nu le răni sentimentele, şi nici ele nu m-au întrebat de felul cum le procuram în urmă cu 25 de ani, din motive care îmi scapă mai ales că după o asemenea perioadă orice “faptă” se prescrie. De un lucru sunt însă sigur după această întâlnire( în urma căreia nimeni nu a avut de suferit) urmează o iarnă pe cinste, cu tot ce trebuie pentru un suflet de copil.
Cand imi rotesc ochii de jur imprejur imi vine pofta sa pun de o revolutie sanatoasa. Politicienii acestia lesinati care cersesc la usa mea ca niste milogi setati pe sens invers (in fiecare seara cate o delegatie de la cate un partid ma ataca miseleste si imi consuma electricitatea folosindu-mi soneria) ar merita sa primeasca o lectie sanatoasa. Iar cand vine vorba de revolutii nu pot sa nu ma gandesc la prietenii de la est. Si cand ma gandesc la ei pun o muzica , ma agat de o poezie si ma infig intr-un roman si se duc pe apa sambetei incercarile mele de a schimba ordinea sociala. In loc de Trotki, Buharin, Stalin, Lenin ajung sa ma inspir din Tolstoi, Gogol, Esenin.
Focul Vânăt
Serghei Esenin
Focul vanat e gonit de vant,
zarile-au uitat sa ma mai doara…
de iubire-ntaia oara cant,
la scandal renunt intaia oara.
Am fost crang paraginit pe loc
La femei si votca dam navala
Nu-mi mai place azi sa beau, sa joc,
Sa-mi pierd viata fara socoteala.
E de-ajuns sa te privesc tacut
Sa-ti vad ochii plini de tot inaltul
Ca uitand intregul tau trecut
Tu sa nu mai poti pleca la altul.
Tu – mers gingas, tu surasul meu,
Dac-ai sti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Si cat poate de supus sa fie.
Carciumile le-as uita pe veci
n-as mai sti nici versul ce inseamna
de-as atinge-aceste brate reci
si-al tau par ca floarea cea de toamna.
Vesnic te-as urma pe-acest pamant
Departarea mi-ar parea usoara…
De iubire-ntaia oara cant
La scandal renunt intaia oara
Ziarul Adevarul s-a distribuit astazi cu volumul Marile Sperante, fapt ce mi-a terminat si ultimele sperante in legatura cu marea masa a poporului roman. E clar, suntem o natie de milogi care inghite orice, oricat si oricand daca respectivul orice este livrat gratis. Am aflat dintr-un reportaj triumfalist(in fond ii inteleg pe cei de la acest ziar) publicat in Adevarul ca s-a stat la cozi in fata chioscurilor inca de la ora 3.30, ca s-au facut liste de asteptare si ca, absolut normal, oamenii s-au incaierat pentru a prinde o carte la un leu. Ca marea masa nu vor citi un rand nici nu mai conteaza, volumul, la cum este lucrat poate sustine cu succes o tigaie incinsa sau poate sta triumfatoar peste un borcan de muraturi. Asta ii e soarta.
Sunt destule locuri in tara unde se vand carti la un leu bucata (inclusiv Marile Sperante), de ce nu sunt luate cu asalt de infometatii de cultura? De saptamana viitoare cartile adevarului se vor vinde la pretul modic de 10 lei, astept sa vad cozile, sau interesul pentru literatura dispare odata cu magicul cuvant gratis?
Ma duc sa consum 2 kg de lamai (culmea pe astea eu le-am primit gratis) ca sa-mi mai treaca dragul de amatorii de cultura moca.
Lumea vorbeste din nou de mineri, mineri adevarati, care muncesc in mina, nu aia care fac mineriade. Vorbeste fara sa inteleaga nimic. La fel cum nici eu nu pricep ce mecanism ii pune in miscare in fiecare zi cand pleaca la munca, stiind ca acela poate fi ultimul drum. Povestea de la Petrila m-a intristat si m-a revoltat. Sa pleci la moarte pentru a avea cu ce sa traiesti, asta e o filozofie de viata care ma depaseste.
In copilarie mergeam foarte des intr-o localitate, Filipesti de Padure, unde majoritatea oamenilor lucrau in mina (asta faceau si cateva rude ale mele). In prima duminica din august se sarbatorea Ziua Minerului si era una din sarbatorile pe care le asteptam cu mare bucurie.
Trebuie sa recunosc ca ma temeam de filmele in care apareau mineri, mai ales cele englezesti, stiam cu siguranta ca cineva trebuie sa moara. Ca asa e viata de miner.
Vreme de 5 zile am fost la dezintoxicare. Cura drastică. Nu am atins nicio telecomandă, nu am auzit nicio ştire, nu am citit nicio carte. Aş fi putut spune că nu am cititit nimic dacă sâmbătă spre amurg nu aş fi lecturat involuntar eticheta unei sticle de bere. Am (RE)constatat că există poveşti dincolo de cărţi, ştiri arzătoare dincolo de radio-tv-ziar şi muncă brută care îţi aduce mai multe satisfacţii decât realizările intelectuale.
La o ţuică bătrână şi un ardei iute de ultimă generaţie am ascultat câteva poveşti aproape SF legate de colectarea fierului vechi, cum se mai descurcă un băiat de la ţară la Bucureşti, care mai sunt trendurile în materie de alcoolism, ce ţigări fumează şomerii şi cam ce se mai poate fura dintr-un sat.
în imagine,podoabe ecologice, colecţia toamnă – iarnă.
