Un om si o bicicleta

Omul sunt eu (cei care nu si-au dat seama de asta pot abandona lectura). Bicicleta era verde metalizat. A fost vehicolul care m-a purtat spre cunoastere  si mai apoi spre viata de familist. Intr-o epoca sedentara e greu sa intelegi placerea unuia de a pedala zilnic 6 kilometri la dus si aproape 6 kilometri la intors pe drumul casa- liceu (drum pe care l-as face acum si pe o trotineta numai sa ma intorc la acea stare de fapt). Ce se petrecea intre cele doua pedalari este o cu totul alta poveste, total diferita de “Liceul” lui Bacovia.

Mai apoi, distanta s-a scurtat putin, emotiile au devenit mult mai profunde. In fiecare seara (asta in vacantele de vara, intre timp devenisem student) traversam un camp, taiam o autostrada si purtam un razboi inegal cu o haita de cainii de la o moara (din cand in cand si cu flacaii din alta comuna) pentru a putea scoate la poarta o fata. ( a scoate la poarta este echivalentul mersului in parc sau a unei intalniri la o cofetarie).

Bicicleta verde era principalul martor al vitejiilor mele tineresti. Martor pierdut. Cu 3 ani in urma aflu, cu groaza, ca bunul cel mai de pret al adolescentei mele a fost oferit unei rude care  vandut-o fara nici un regret. O fatalitate care ma urmareste (prima bicicleta a mea, un Pegas, a fost furata cu  19 ani in urma). Din fericire inca nu s-a gandit nimeni sa-mi vanda sau fure amintirile. Daca se va intampla si asta nu vom mai vorbi nici de om si nici de bicicleta, nu vom mai vorbi deloc.

Acesta este doar un model orientativ, care doar fizic seamana cu originalul. Bicicleta mea emana personalitate prin fiecare spita.

Luna

Cantec vechi de luna nou

Nichita Stanescu

Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu,
dar seara grea de stele si de lut
ardea pe strazi si nu l-am cunoscut.

In felinarele cu iz de scrum
ochi de pisica-mi licareau in drum
si pasul greu mi se-asternea natang
…si fluieram asa, ca sa nu plang

Dar tot credeam ca poate viermii moi
nu cresc in ochii mei pustii si goi,
nici in surasul meu nedaruit
si tot credeam ca poate n-am murit.

Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu
dar nu l-am cunoscut si, gol de gand,
trecui asa nainte, fluierand.

Candva pe aici curgea un rau

Satule de ceea ce indura, chiar si raurile se decid uneori ca ar fi timpul sa mai moara putin. E cazul Neajlovului.

In urma cu aproximativ 150 de ani, niste bulgari veniti dinspre Serbia, au poposit in drumul lor spre alta viata intr-o zona pe unde calatoreau negustorii greci, pe malul unui rau frumos.

“S-au asezat pe valea Neajlovului sa inopteze. Au mancat si au dus tuciurile de mamaliga in albia raului sa stea in apa toata noapte, pentru a putea fi mai usor curatate dimineata. In zori cand au scos tuciurile, acestea erau pline de peste. Atunci starostele a zis ca acolo trebuie sa ramana si au hotarat sa aseze vatra satului de-a lungul apei”, povestea strabunicul 100%  bulgar al fetitei.

Pe malul Neajlovului intre Puntea de Greci si Cacova (numele a doua sate din Dambovita)  se afla o poiana nespus de frumoasa.

“Cand eram copil si eram la sapa veneam sa beau apa de la Buduroi. Apa izvora din deal si dupa zece metri se varsa in rau. Era o binecuvantare sa ai apa proaspata in mijlocul campului la atatia kilometri de sat. Mai faceam si baie chiar daca ne era cam frica de lipitori. De altfel, chiar pe drumul din apropierea izvorului m-am nascut, era mai, vremea prasilei dintai, mai erau cativa ani pana sa inceapa razboiul”, spunea, la randulul lui, bunicul 100% roman al fetitei.

Scobari, crapi, carasi, mrene, cleni, obleti si alte natii uitate de pesti populau acest mic rau.

“Intr-o primavara, eram destul de mic, am ajuns pentru prima oara la Buduroi, cu tatal meu si fratele lui. Au prins peste, au “cules” scoici si am vazut pasari cum nu imi inchipuiam ca exista. Dupa cativa ani au inceput sa deverseze reziduri din canalele orasului iar pestii si pasarile au disparut. In ultimii ani orasul a cam murit industrial si raul a inceput sa se repopuleze”, rememora tatal fetitei( nu stiu cat % cetatean european).

Am mers kilometri de-a lungul albiei ca sa gasim si altceva decat namol. Langa poiana, la fel de frumoasa, unde candva au poposit bulgarii, raul inca mai are un pic de viata.

“Imi place aici, e frumos, chiar daca era mai altfel in povestile voastre. Trebuie sa mai venim “, a incheiat fetita. Raul inca nu a murit.

Accident

Pe scurt (pe lung nu prea obisnuiesc)

Un batranel cu un sac de pastai de fasole in spate, extrem de vioi, coboara dintr-un tramvai, atat de rapid incat ajunge instantaneu sub scara, intre rotile din otel si betonul refugiului. Agitatie maxima. Tipete scurte si dupa doar 2 minute omul(80 de ani conform propriei declaratii) este extras la lumina, viu si nevatamat, fara nicio zgarietura. Aproape nimic spectaculos pana aici. Reactia vatmanului merita insa ceva mai multa atentie. Ingrijorat de incident, acesta refuza sa mai plece din statie pana salvarea si politia nu sosesc la fata locului. <Nu plec nicaieri, sa se constate ca nu sunt eu de vina. Moare maine si dau eu de necaz>. Speriat de furia crescanda a calatorilor, care se vedeau imobilizati in statie, batranelul incearca, destul de vesel, sa iasa din impas si spune ca nu are absolut nimic si ca se simte bine. Mai mult face si o scurta demonstratie mutand cu agilitate sacul de pe un umar pe altul.Atata i-a trebuit vatmanului. <Cum nu ai nimic? Ai. Am vazut eu, te-ai facut praf, dar nu sunt eu de vina. Am martori. Iti dau in scris ca pana maine mori. Uite, punem pariu?>.

Constatand ca inca mai posed cele doua picioare din dotarea standard, plus ca era imperios necesar sa ajung intr-un loc inainte sa se faca maine, am parasit scena. Acum ma roade curiozitate. Ori fi pus pariu? Si daca da, cine l-a castigat?

Triptic

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*un sat de campie

 *o comunitate cu 2% ortodocsi

  *varful unui munte

Maestrii falsurilor

Dupa ce au reusit sa intineze nobilele idealuri ale capitalismului si comunismului, la pachet, chinezii s-au specializat in falsuri. Ne lovim de ele la tot pasul, fara a fi nevoie sa ne deplasam in en-grosul intitulat cu cinism Europa. Primind o Olimpiada pe mana, cel mai numeros popor al planetei, a ridicat falsul la nivel de politica de stat. Aflam, cu din ce in ce mai putina surprindere, ca:

*focurile de artificii care s-au vazut la tv au fost executate intr-o lume virtuala, fiind generate pe calculator

* fetita care intona o “oda patriei”, la ceremonia de deschidere, facea playback (adevarata interpreta a fost condamnata la anonimat pentru ca la 7 ani este grasuta si are dintii strambi, asa ca nu putea fi aratata lumii)

* 800.000 de studenti au fost antrenati sa aplaude si sa se bucure, cu ei fiind populate tribunele.

 

Falsuri in serie. Nu ar fi de mirare sa aflam peste o luna sau un an ca sportivii chinezi care au cucerit medaliile de aur sunt de fapt niste androizi. Asta e sarbatoarea sportului in maniera chinezeasca (nici cu steroidizatii americani nu imi e rusine). In conditiile astea mai bine ne jucam pe calculator sau pe laptopul domnului Stan,  intr-o Olimpiada 100% virtuala.

Tramvaiul de duminica

Sunt un mare consumator de transport in comun. De fapt ne consumam reciproc, as spune ca el e mai eficient si imi infuleca nervii cu pofta greu de imaginat.  Zilnic imi petrec o ora in tramvaiul 41. Sa fiu sincer uneori e suportabil. Duminica dupa-amiaza este insa cel mai rau. Ziua libera scoate la plimbare numai minti odihnite. In cursul saptamanii exista un avantaj, munca si oboseala le mai inchid gurile si le limiteaza raza de miscare. Ghinionul face ca la revenirea acasa sa ma urc in tramvai chiar de la capat, din buza Herastraului.

 

Unde iese duminica si muncitorul necalificat din constructii sa se distreze?( ma refer la cei care nu au apucat sa plece in week-end in Moldova natala). In Herastrau. Daca ai peste 40 de ani si esti nemaritata, vaduva sau divortata unde iti dai intalnire cu papagalul care iti va reface viata, recomandat de o prietena sau dibuit prin faldurile generoase ale site-urilor matrimoniale? In Herastrau. Te apropii de 100 de ani si singurul tau prieten este Dan Diaconescu Direct, unde poti sa socializezi daca fizicul iti mai permite deplasari cu raza medie de actiune? In Herastrau. Ai un copil cu voce de Carusso si picioare de maratonist, unde il aerisesti si-l obosesti ca sa beneficiezi si tu de o seara linistita? In Herastrau. Toti acestia se duc pe rand in parc. Problema lor. Ceea ce ma deranjeaza este faptul ca absolut toti simt nevoia sa plece acasa exact cu tramvaiul care ma transporta pe mine, semiconstient dupa inca o duminica petrecuta la munca. Necalificatul emana prin toti porii prostie si damf de alcool si tutun usor mucegait. Nemaritata simte nevoia de tandreturi chiar sub retina mea oripilata. Copilul isi consuma ultimele farame de energie in urechea mea. Iar cei trecuti prin viata critica totul cu voce nebanuit de puternica, discursul fiind mai acru decat subbratul necalificatilor. Ce fac ei e problema lor. Ce fac eu insa ma deranjeaza. Pe dinafara nu fac nimic. Pe dinauntru sunt fiara. Ma transform in Hitler si ii gazez pe toti, devin Rambo si ii mitraliez, iar cand sunt mai putin obosit intru in pielea in marelui inchizitor Torquemada, ii judec, ii torturez si la final ii ard pe rug. Asa devin eu, tocmai duminica, din om, neom.

Liniste

Am vrut sa o intalnesc in aceasta vara si asa a fost. Ne-am intersectat, i-am zambit, mi-a tacut, ne-am simtit bine impreuna si, inevitabil, intr-un final banuit, s-a produs despartirea. Era evident, sunt inca prea tanar sa putem fi impreuna. Iubesc LINISTEA, dar, nevoia de zgomot  este prezenta in mine in doze destul de mari.

Cele trei forme de relief ale sentimentului de liniste:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rondelul rozelor ce mor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine –
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.

În tot, se simte un fior.
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor –
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăşaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor… –
E vremea rozelor ce mor.

(Alexandru Macedonski)

S-a terminat concediul. Ce as putea sa spun mai mult. Ma simt ca in copilarie pe 14 septembrie.

Pestisorul de aur

Sunt un om norocos (asta cand nu am ghinion). In concediu m-a izbit frontal bafta. Am fost la peste si am prins(asta nu e chiar un noroc chior, se intampla la multi). Deci, am prins pestisorul de aur. Exemplificare:

 

 

Chestiunile tehnice sunt simple. O undita testata in batalii grele, plumb, guta, carlig, alease cu grija, momeala naturala si evident proaspata, lansare la apa precisa, intepatura de profesionist, dril scurt si carasul de aur sta cuminte in palma mea. Dialogul e tipic pentru astfel de situatii.

-Spune 3 dorinte, glasuieste, cu vocea lui Florin Piersic, pestisorul.

Cum sunt un tip echilibrat, nu ma arunc repede sa insir ceea ce mi-ar dori sufletul. Incerc sa faca o lista a prioritatilor in minte. Cat stau eu sa ma gandesc, probabil de plictiseala, “auriul” sare la loc in balta.

-Amice, riscam sa ma sufoc pana spuneai tu ce iti doresti. Oricum citesc si gandurile asa ca inainte sa ma mai prinzi iti recomand o vizita la psihiatru, alea nu sunt dorinte de om normal.