Bătrânul şi marea

2011_06180008Recitind de curând „Bătrânul şi marea”, nuvela lui  Ernest Hemingway, mi-am dat seama că Santiago, pescarul lipsit de noroc, dar care nu cedează niciodată, capabil să facă planuri optimiste chiar şi atunci când totul se prăbuşeşte în jurul lui, e chiar el, unchiul meu, alintat de nenumăraţii nepoţi în toate felurile, de la Peniţă până la Mesia sau Icuşorul. Bătrânul s-a dus, obosit de atâtea necazuri, bucurii, neîmpliniri şi satisfacţii. Am rămas cu Marea dezamăgire că de acum înainte ori de câte ori voi pleca de la casa părintească nu mă va mai aştepta nimeni la poartă să-mi strângă mâna şi să îmi spună fix trei vorbe: „să ai grijă”. În cea mai scurtă cronică de familie posibilă voi spune atât: au fost nouă şi azi, aici, nu mai este niciunul. În premieră, pentru cer şi pământ, familia lui Petre şi Gherghina, părinţi şi copii, s-a reunit în formulă completă.

Ce ne plac limbile!

Tată responsabil de elev silitor, în luna septembrie, am, n-am treabă, alerg după manuale prin librării, în cadrul maratonului care sărbătoreşte învăţământul gratuit.

Ultima ţintă a reprezentat-o manualul de Limba franceză pentru clasa a 8-a. Ştiam o librărie unde puteam merge la fix, ghinionul a făcut să o prind mai mult închisă, dar, în cele din urmă într-o dimineaţă plumburie de septembrie am nimerit-o deschisă. Indecent de goală, librăria m-a întâmpinat plăcut din punct de vedere auditiv, un pian îşi făcea de cap, dar dezastruos din punct de vedere olfactiv, în zonă cineva probabil spălase butoiul în care anul trecut a zăcut varza murată. Vizual nu comentez, nu pun etichete doamnelor.
Am salutat, şi am intrat abrubt în dialog întrebând de Limba franceză. „Avem, sigur că avem, dar pentru cine o iei, un frate, o soră?”, după care vânzătoarea mi-a împroşcat faţa cu un zâmbet uriaş. Cum încă am simţurile în regulă, mi-am dat seama că mă îndrept fără să fac niciun pas spre o zonă periculoasă. Aşa că încerc să parez cu o replică care să-mi lămurească şi vârsta şi ocupaţiile „mintale”. „Pentru fata mea o cumpăr”. Parat pe naiba, ca o turturea nevinovată mi-am pus direct piciorul în laţ. „Aaaa, ştii să faci fete. Ce mi-ar plăcea şi mie să fac o fată…dar nu am cu cine”. Înghit în sec şi mă uit insistent spre degetul unde vedeam că zvâcneşte acuzator o verighetă. Alt zâmbet, înţelege unde bat şi spune: „ eee, aparenţe”. Nu mă laud cu asta, dar când mă simt încolţit devin uşor bădăran. „Cum facem cu manualul, îl plătesc sau trebuie să îţi fac o fată?”. Normal că grosolănia e percepută drept o glumă de mare angajament, şi haţ mai încasez un zâmbet. „Păi cum vrei”. Duc mâna dreaptă spre pantaloni, evit elegant cureaua şi o înfig în buzunar….
În mod normal urmarea ar fi că: am constatat că nu am niciun leu la mine, dar am plecat cu cartea în dinţi.
Nici vorbă, la mine banii nu sunt o problemă (am cunoscuţi care ştiu bine asta şi tocmai de aceea îmi dau ţepe pe bandă rulantă) aşa că am extras 26 de lei din buzunar, am achitat cartea , i-am zâmbit larg vânzătoarei şi am plecat.

PS
Dedes.ro e puţin în comă, dar sper să-şi revină!

Iluzii si tunuri

Într-un moment de totală rupere de realitate, asta în perioada post adolescentină, eram foarte preocupat de viaţa politică a acestei ţărişoare. Ba mai mult, alături de un bun prieten am călcat şi pragul sediului unui partid istoric, pentru a ne înscrie în organizaţia de tineret. Din fericire carnetele de membru erau pe moarte, la fel cum este acum şi partidul, şi doar prietenul a avut onoarea să se înregimenteze ideologic. Între timp mie mi-a trecut pofta de politică şi mă felicit pentru lipsa de apetitit. Recent am citit o anchetă pe VOT.ro despre cum se fac marile afaceri şi m-am închipuit, pentru câteva minute, băgat în această ciorbă. La norocul meu parcă mă şi văd îmbrăcat lejer într-o pijama în dungi jucând o partidă de şah cu un anume Păvălache. Evident amicul ar fi scris de zor anchete despre marile tunuri date de fostul lui coleg.

Inimă de ţigan

Nu daţi cu pietre, am citat doar titlul unui serial tv. O inimă de român a încetat să mai bată, fapt ce a provocat o puternică stare emoţională. Mii de mesaje vorbesc de răzbunare şi de ce trebuie să le facem şi să le dregem ţiganilor. Sunt scrise de anonimi care stau în faţa monitorului cu o bere de-a dreapta şi în general se tem să ducă gunoiul după ora 19.00. Vorbitorii tv de serviciu s-au speriat cumplit şi invită la raţiune, la calm, la civilizaţie, pentru că o scânteie poate declanşa o adevărată nebunie. Calm. Revelionul maneliştilor de pe Antena 1 a fost un succes răsunător, iar telenovela „Inimă de ţigan” de pe Acasă îndoaie pe genunchi orice concurenţă. Trăim în ţara fanilor lui  Stătică Potcovaru, Vijelie, Flăcărica, Babi Minune, Copilu de Aur, Aurică Fieraru(unii sunt cântăreţi de manele, alţii sunt personaje de film). Nimeni nu se revoltă îmotriva idolilor, iar minoritarii care nu îi gustă pe cei de mai sus sunt mult prea civilizaţi(se poate citi şi fricoşi) ca să încerce vreodată să facă ceva.

Aşa că: Şiki, şiki bambam, cel mai tare serial…………

„Viaţa e o loterie”

În toate după-amiezele copilăriei mele am dedicat, cu precizie matematică, două ore temelor şi alte trei fotbalului (fac excepţie vacanţele cînd proporţia era pur şi simplu pulverizată). Jucam fotbal cu maximă pasiune, indiferent de vreme sau de adversari. Am fost un elev aproape strălucit (cu timpul mi-a trecut şi asta) şi un fotbalist aproape mediocru. Nu mai ţin minte nici un zece dar nu am cum să uit ziua când am înscris prima dublă într-un meci al echipei de juniori din Ioneşti. Le revăd cu ochii deschişi (e vorba de goluri). De fapt cred că aş putea povesti toate golurile pe care le-am înscris, chiar şi pe cele anulate.  Iată istoria primului gol din prima dublă a unei cariere încheiată la vreme  (nu ma împiedică nimic să-l povestesc, nici măcar bunul simţ)- cursă pe tuşă, dau mingea prin dreapta unui jucător advers şi-l depăşesc în viteză prin stânga (dede – viteză, o asociere pe care acum nu o pot face nici în glumă), în buza careului de şaisprezece metri repet schema şi schema ţine. Ajung în faţa portarului uşor lateral dreapta, gândesc rapid, se impune un rist cu piciorul drept la colţul scurt, uşor de gândit dar greu de făcut, ghetele, primele ghete de fotbal cu crampoane detaşabile pe care le-am avut, erau cu două numere mai mari, aşa că un rist însemna doar o mică groapă în gazon. Execut un şpiţ cu stângul şi mingea ajunge în plasă prin dreapta portarului.

Era duminică ora 9.30. Am un singur regret, tata a ajuns la stadion la ora 10.00.