Dede s-a mutat

Noua casa este la adresa : www.dedes.ro

Virgulă şi câte un punct

Uneori e cazul să redăm demnitatea semnelor de punctuaţie punct Chiar şi într-o banală chitanţă punct O virgulă la vremea ei face cât punct punct punct

Iluzii si tunuri

Într-un moment de totală rupere de realitate, asta în perioada post adolescentină, eram foarte preocupat de viaţa politică a acestei ţărişoare. Ba mai mult, alături de un bun prieten am călcat şi pragul sediului unui partid istoric, pentru a ne înscrie în organizaţia de tineret. Din fericire carnetele de membru erau pe moarte, la fel cum este acum şi partidul, şi doar prietenul a avut onoarea să se înregimenteze ideologic. Între timp mie mi-a trecut pofta de politică şi mă felicit pentru lipsa de apetitit. Recent am citit o anchetă pe VOT.ro despre cum se fac marile afaceri şi m-am închipuit, pentru câteva minute, băgat în această ciorbă. La norocul meu parcă mă şi văd îmbrăcat lejer într-o pijama în dungi jucând o partidă de şah cu un anume Păvălache. Evident amicul ar fi scris de zor anchete despre marile tunuri date de fostul lui coleg.

Inimă de ţigan

Nu daţi cu pietre, am citat doar titlul unui serial tv. O inimă de român a încetat să mai bată, fapt ce a provocat o puternică stare emoţională. Mii de mesaje vorbesc de răzbunare şi de ce trebuie să le facem şi să le dregem ţiganilor. Sunt scrise de anonimi care stau în faţa monitorului cu o bere de-a dreapta şi în general se tem să ducă gunoiul după ora 19.00. Vorbitorii tv de serviciu s-au speriat cumplit şi invită la raţiune, la calm, la civilizaţie, pentru că o scânteie poate declanşa o adevărată nebunie. Calm. Revelionul maneliştilor de pe Antena 1 a fost un succes răsunător, iar telenovela “Inimă de ţigan” de pe Acasă îndoaie pe genunchi orice concurenţă. Trăim în ţara fanilor lui  Stătică Potcovaru, Vijelie, Flăcărica, Babi Minune, Copilu de Aur, Aurică Fieraru(unii sunt cântăreţi de manele, alţii sunt personaje de film). Nimeni nu se revoltă îmotriva idolilor, iar minoritarii care nu îi gustă pe cei de mai sus sunt mult prea civilizaţi(se poate citi şi fricoşi) ca să încerce vreodată să facă ceva.

Aşa că: Şiki, şiki bambam, cel mai tare serial…………

“Viaţa e o loterie”

În toate după-amiezele copilăriei mele am dedicat, cu precizie matematică, două ore temelor şi alte trei fotbalului (fac excepţie vacanţele cînd proporţia era pur şi simplu pulverizată). Jucam fotbal cu maximă pasiune, indiferent de vreme sau de adversari. Am fost un elev aproape strălucit (cu timpul mi-a trecut şi asta) şi un fotbalist aproape mediocru. Nu mai ţin minte nici un zece dar nu am cum să uit ziua când am înscris prima dublă într-un meci al echipei de juniori din Ioneşti. Le revăd cu ochii deschişi (e vorba de goluri). De fapt cred că aş putea povesti toate golurile pe care le-am înscris, chiar şi pe cele anulate.  Iată istoria primului gol din prima dublă a unei cariere încheiată la vreme  (nu ma împiedică nimic să-l povestesc, nici măcar bunul simţ)- cursă pe tuşă, dau mingea prin dreapta unui jucător advers şi-l depăşesc în viteză prin stânga (dede – viteză, o asociere pe care acum nu o pot face nici în glumă), în buza careului de şaisprezece metri repet schema şi schema ţine. Ajung în faţa portarului uşor lateral dreapta, gândesc rapid, se impune un rist cu piciorul drept la colţul scurt, uşor de gândit dar greu de făcut, ghetele, primele ghete de fotbal cu crampoane detaşabile pe care le-am avut, erau cu două numere mai mari, aşa că un rist însemna doar o mică groapă în gazon. Execut un şpiţ cu stângul şi mingea ajunge în plasă prin dreapta portarului.

Era duminică ora 9.30. Am un singur regret, tata a ajuns la stadion la ora 10.00.

Cronică de film în tramvaiul 41

Ce poţi să faci într-un tramvai aglomerat în care miroase a haine ude a parfum incert şi a urme de mahoarcă având originea controlată?Poţi să încerci să citeşti ceva, dacă stai jos, dacă nu, tragi şi tu cu urechea pe la vecinii de suferinţă, trece timpul mai uşor. Îmi orientez antenele spre un trio (doi băieţi şi o fată) care îmi gâfâie sacadat  în urechi. În primă fază intru la idei şi mă gândesc la tâmpenii, dar în două staţii respiraţia se linişteşte şi conversaţia începe să curgă. “Trebuie să faci rost de aia … povestea lui Benjamin Buton”, “E joc pe calculator?”, “Nu mă, e super film. Tare, tare de tot. E cu unul care se naşte bătrân şi moare copil”,”Cum mă, îl face mă-sa moş, aşa cocoşat. E de groază filmul”, “Nu, el se naşte copil mic dar e moş şi moare moş dar e copil mic. Nu, stai. Moare copil dar e moş”, “Hai mă, faci mişto de mine?”, “Stai că îţi zic. De fapt la început face unul un ceas care mergea înapoi, pentru că îi murise băiatul în război. Şi cred că asta l-a afectat  pe moş. Dar să vezi că moşul era tare de tot, cu gagici pe capul lui, şi îşi face prietenă o fată când e el moş şi asta are grijă de el când e copil şi ea babă. “, “Hai că nu înţeleg nimic”, “Pai sunt chestii pe care nici eu nu le-am înţeles. Că mai vorbeam şi pe mess. Dar să vezi că moşul era alb şi avea părinţii negri. O porcărie de film, dar e interesant dacă vrei să-l vezi”. Fata s-a abţinut de la orice fel de comentarii.

Cred că o să revăd filmul după această cronică orală. Simt că am pierdut unele amănunte.

Ploaie în ianuarie

Sunt extrem de încantat de vremea de afară. Coşmarul copilăriei este pus în scenă, extrem de des, în 2009: ploaie în luna ianuarie. De la ultima cămăruţă a creierului, aceea pe care o ţin pentru bătrâneţe, până la primul centimetru de piele din talpă mă simt agresat de această vreme care pare pusă pe “aroganţe”.  Cu ochii pe fereastră, privind peste umăr spre criza pe care nu o vezi dar o simţi că îţi dă târcoale precum fantoma unui mistreţ din Bihor, de fier să fii şi  tot nu poţi să pleci fluierând spre săptămâna viitoare. În plus mai este şi luni(ziua asta nu pot să o înghit decât dacă este vară, am 17 ani şi sunt în vacanţă). Vestea bună este că până vineri ploaia nu se opreşte, avem avantajul de a ne obişnui cu aproape orice.

Reporteri fără frontiere

Reporteriţa “cap de lemn” loveşte din nou după celebrul episod cu Despot. De data aceasta la Pro Tv (evident că vorbim de un alt cap frumos). Intervievat este Ministrul de Interne, Liviu Dragnea. Dialog scurt dar lămuritor. “Cu ce echipă ţineţi domnule ministru?”, “Cu Rapid, de la trei ani”, “Sunteţi stelist?”, vine, ca o lovitură de ciocan, întrebarea următoare. Ca orice ministru care se respectă, Dragnea nu sesizează nimic şi răspunde senin: “Nu. Fiul meu ţine cu Steaua”.

Nu ţineţi seama de cele de mai sus, respectaţi reporterii în continuare.

Astăzi nu

Creierul în pauză de masă

Dede vrea să-şi convingă consoarta să urmărească un film (The great debatser).

-Vedem un film?

-Ce film?

-Cu Denzel Washington.

-Care?

-Ala cu el negru.