Buhaiul

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Copii urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, , iar tradiţia a rămas.După ce mai creşteai, puteai să încerci şi ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

În zona noastră cu plugușorul se mergea în ajunul Anului Nou, de pe la prânz până spre lăsarea serii. În anul acela făceam echipă cu un văr mai mare, cântam amândoi, bicele se trosneau în duet, mergea treaba. Trebuie să recunosc că partea materială era destul de importantă, așa că nu ratam nicio casă, chiar dacă pe o hartă invizibilă aveam marcate zonele: sgârciți, neamuri proaste, generoși, câine rău, săraci lipiți, dar încă eram la vârsta la care credeam că binele învinge.

După ce am colindat tot satul, ne-am oprit la restaurant și am servit două sucuri cu ochii fixați în halbele de bere de pe masa vecină. Era maxim maxim în materie de tentație. Am ajuns acasă și am făcut monetarul. Câștigasem bine, 350 de lei, câte 175 de fiecare. Nu mai contează că  150 ne dăduse tata, care spera că în acest fel ne oprim din bântuit satul în lung și-n lat.

Am prins curaj și am decis că trebuie să mergem și cu ”buhaiul”, avem instrumentul (*BUHÁI. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur.), eu nu prea aveam voie, că era mai periculos, acțiunea se petrecea de la lăsarea serii până spre miezul nopții. Aveam și un exemplu negativ legat de „buhai”, cu fratele mai mare, alergat de niște câini cu acordeonul în spate prin satul vecin. Dar ce  conta, dacă mai adunam 100 de lei îmi luam ceas „electronic”, dacă adunam 200, cumpăram unul cu 7 melodii. Déjà îl vedeam la mână.

După lungi rugăminți, pe alocuri penibile, am plecat, mai mult am fugit, cu vărul să ne îmbogățim. Am decis să atacăm din satul vecin, echipă de doi, mult sub ceea ce trebuia pentru un act artistic complet, dar de, câștigul se împărțea la mai puțini.

La prima casă, un  glumeț cu experiență ne-a rugat să îl lăsăm să încerce și el buhaiul nostru. Am căzut în capcană, aveam să aflăm că o mână bine unsă cu untură de porc, care trage de părul de cal îți lasă buhaiul mut pentru lungă vreme. A tras, a râs și ne-a dat 3 lei.

La a doua casă ne mai bazam doar pe glas, când tocmai terminam prima strofă („la moară la făgădău/ mă întâlnii cu socru meu /socru meu așa zicea /ia băiete fata mea” ) doi câini uriași ne-au luat în primire. Vărul mai rapid a dispărut repede din peisaj, dar a blocat poarta când a trântit-o. Eu m-am luptat puțin cu gardul, unul din fier. Lupta a fost scurtă, singura victimă pantaloni de pe mine. Cu turul sfâșiat am intrat la a treia casă. Gazda a ieșit repede când mi-a auzit răgetele. „Ce faci mă, tu cu cine ești în echipă?”, privind în jurul meu am constat că sunt într-o echipă de …unu. M-am retras discret, nu mai era cazul să aștept recompense. Trebuia să-mi găsesc vărul și am început să caut. 30 de minute mi-am căutat o gheată pierdută într-un șanț. Tot atât am stat pitit pe după un stâlp, de frica unora din satul vecin, cu unul dintre ei avusesem recent niște confruntări pugilistice. Cheful de buhai începe să-mi treacă. Miezul nopții se apropia cu pași repezi și m-am felicitat singur pentru că în ultimul an nu mă bătusem cu prea mulți, altfel riscam să fac Revelionul pitit pe după stâlp.

Trebuia să plec spre casă, dar era o problemă. Îmi era frică să merg singur pe lângă ulița cimitirului. Mă mințeam singur, susțineam că mă tem de câini, de fapt teama era mai adânc îngropată, undeva la 2 metri sub nivelul solului. Salvarea a venit de la o ceată de urători, mult mai mari, de la mine din sat. Cu pantalonii rupți, cu ghetele pline de noroi și cu un câștig net de fix 3 lei, care trebuiau împărțiți la doi, am decis să merg acasă la varul meu (avea casa gard în gard cu a mea) să văd dacă a ajuns și să-mi refac puțin echipamentul. L-am găsit bine ghiftuit, cu ochii pe televizor, să nu scape glumele, după a doua casă el se retrăsese direct. Cum moneda de 3 lei nu putea fi împărțită pe loc, a decis că o să o păstreze el, ceea ce s-a și întâmplat. M-am uitat la mâna stângă și am văzut cum nu se vede ceasul. Mi-am promis că nu mai merg niciodată cu buhaiul și m-am ținut de cuvânt. Până anul acesta.

 

România, vineri după prânz

Cine mă cunoaşte poate depune mărturie (sper!) pentru faptul că sunt un tip foarte puţin băgăcios, guraliv, insistent. Cine mă cunoaște și mai bine știe că sunt exact ca cenușa din vatră, amintirea unui foc, care nu arde, dar în care dacă sufli riști să te mânjești bine.

Cu toate acestea nu trece săptămână de la Dumnezeu să nu ajung să dialoghez cu cine nu mi-aș dori, prin piață, pe stradă, la mall, în autobuz, tren sau tramvai. În metrou nu.

Citeam liniștit un ziar, când observ că domnul de lângă mine (60-70 ani) îmbrăcat îngrijit, începe să-și plimbe degetul pe deasupra paginii, ca să nu piardă rândul. Mă fac că nu văd, deși nu mai vedem nici să citesc. „Ce porcărie!”, îmi zice. Tac, nu știam la ce se referă și nu aveam nici chef de vorbă. „E incredibil unde s-a ajuns”. Tac, aceleași motive. „Domne, dar de ce nu răspunzi?”. „Nu știam că vorbiți cu mine și oricum nu am chef de vorbă”. „Da ce ai pățit?”, „Contează?”, „Normal, oameni suntem, poate pot să te ajut”. „Am înțeles. Îmi puteți împrumuta 1000 de euro?”, „Pardon? Ce-ți veni? N-am, da la ce-ți trebuie? Ești bolnav?”. „Contează?”, „Da, normal”. „Nu, nu sunt bolnav, îmi trebuiau să plec la munte de Crăciun”. „Domne nu ești normal, ești supărat că nu ai bani de munte?”, „Nu, dar dacă am văzut că fierbeți să mă ajutați am zis să încerc”. Tăcere, sfânta tăcere s-a așternut, domnul a coborât la prima și în autobuz a urcat un altul (vezi foto). Din buzunarul stâng a scos o felie de ardei gras, din dreptul o bucată de brânză. Le-a împreunat, după cum se observă, și a început să mănânce cu poftă. În autobuz a început să ningă cu frimituri albe de brânză telemea.

 

Povești de Crăciun: Bradul

Într-o lume cu puţine satisfacții, bradul de Anul Nou (autoritățile deciseseră că nu poate fi de Crăciun) era o bucurie mare, fixă și repetitivă. De la 1 decembrie, care nu era Zi Națională, începeam cu întrebările și presiunea. „Când îl cumperi? Când îl împodobim?”. Insistența îmi era răsplătită, astfel că în jur de 15 decembrie bradul/molidul era împodobit, iar de Revelion trei sferturi din ace erau déjà pe jos.

Globulețele erau destul de rare, destul de scumpe și destul de fragile pentru cheful meu de joacă, astfel că la împodobit vata, hârtia creponată ingenios tăiată, artificiile legate de crenguțe și bomboanele „de brad” erau de bază.

Cu bomboanele era o mare problemă legată de tentație. Când am crescut puțin, nu mult, cât să îmi coordonez cât de cât miscările, am rezolvat problema tentației. Am învățat să împăturesc hârtie de ziar, să desfac atent staniolul de pe bomboanele de ciocolată, să extrag produsul, să bag la loc hârtia și la final totul să arate ca mai înainte. Am repetat schema până am ajuns să desfac bomboane și să constat că în loc de ciocolată găsesc hârtie de ziar. Le rezolvasem pe toate. Inclusiv stomacul, am zăcut două zile, și am scăpat și de un fel de mâncare neplăcut. „V-am zis că mie nu-mi place varza, ia uite ce rău mi-a făcut”.  În noaptea de Revelion, când s-a ajuns la dulciuri, tata a decretat că eu, pentru că am fost cuminte, am voie să mănânc toate bomboanele din pom, iar restul se puteau delecta cu plăcintele, cornulețele și eclerurile de pe masă. Am mulțumit și am plecat rapid pe holul unde stătea bradul. Am rupt câteva bomboane, le-am pitit în buzunare si am revenit în casă „ghiftuit” de dulciuri. „Bune?”, a întrebat tata. „Foarte bune!”, am răspuns. „Bravo, dacă mai vrei ia-l și pe acesta, e mai proaspăt” și mi-a întins Sportul Popular din 30 decembrie o mie noua sute optzeci și ceva.

Anul următor am lăsat bomboanele neatinse, nu mă dădeam în vânt să mănânc ziare în noaptea de Anul Nou. Descoperisem chibriturile. Aprindeam niste instalații (tuburi de la deodorante) în care puneam carbid și care bubuiau îngrozitor. Nu îmi lipsea chibritul din buzunar. Devreme, firesc, bradul a fost împodobit. Acum știți, câteva globulețe și restul se regla din vată, hârtie, plus artificiile, celebrele sârme pe care se afla un amestec inflamabil care după ce era aprins arunca mici scântei de jur împrejur. Nu mi-a luat mult să aprind primele artificii. Nici bradului să se aprindă. Artificii, hârtie, vată, acele bradului, acesta a fost traseul focului.  Casa a rămas întreagă, din fericire tata era în zonă, a văzut vâlvătaia, a intervenit repede si aruncat bradul în mijlocul curții. Ninsese destul de mult, bradul s-a înfipt cu vârful în jos și s-a stins rapid. Pe o parte era pârlit, pe o parte era întreg. „Hai că arată bine și așa, punem arsura la perete și îți faci treaba cu el”, a concluzionat tata.

Peste 12 luni, când să împodobim bradul, seniorul  mi-a întins cutia de bomboane și cutiile de artificii. „Mănâncă-le, dă-le foc și după aceea vedem ce punem în el”. Nu știu de ce, mi-am aruncat ochii pe instalația de pom. „Aaaaa”, nici să nu te gândești. Nu era cazul, descoperisem biciul pentru plugușor, învățam să-l „trosnesc”, aveam „sfârcuri” de mătase și de borangic. După prima zi de trosneală, când am intrat în casă pe față eram numai dungi roșii, de la biciul care mai mult se înfășura în zona feței. „Ai vrut să faci un grătar și nu ai găsit altceva mai bun de pus pe el decât propria față?”. Dar  despre plugușor și bici altă dată!

1 Decembrie la Găeşti

Era Ziua Națională doar de doi ani, dar eram deciși să o sărbătorim. Așa era atunci, toate erau noi, de la conducători până la imn.  Evident era mai comod patriotismul în august decât cel din decembrie, presupunea mai puține haine. Capitalismul abia făcea primii pași, așa că nu existau prea multe baruri în orașul aflat la 5 km de râul Argeş, erau 4-5, așa că nu aveam pe unde să plimbăm prea mult patriotismul. În plus tocmai sărbătoriserăm în grup, toată generația din „Liceul Teoretic”, până de curând „Industrial 2”,  „Majoratul”. Câțiva eram majori conform actelor, restul urmau să fie. Când am ajuns în ultimul bar, „La oglinzi”, în fond un container metalic unde se serveau cafele, sucuri și băuturi, mi-am dat seama că tocmai ratasem și ultimul autobuz, așa că trebuia să rămân în oraș până a doua zi dimineața. Se făcuse déjà 1 Decembrie.

Am făcut un plan de bătaie și a reieșit că urma să mergem (eu plus încă un prieten care ratase autobuzul) la un coleg acasă. Avea o cameră liberă, evident neîncălzită.  Din solidaritate, gazda a decis să doarmă cu noi, patul era foarte mare. Așa era prietenia în acele vremuri, mai sinceră și mai puțin dedulcită la comoditate. Am intrat în cameră, se afla cum se spune în zonă „la drum”, genul în care nu stă niciodată nimeni.Chiar și atunci existau frigidere mai călduroase decât respectiva cameră. De altfel, pe o măsuță exista un pahar în care era apă înghețată. Din nefericire camera continea mobilier, dar nimic de învelit și cum eram băieți discreți am zis să nu deranjăm restul casei. Din fericire într-un colț al camerei am zărit un covor persan făcut sul, o adevărată namilă. L-am derulat, am încheiat la toți nasturii gecile de pe noi, și ne-am învelit cu el. Era zdrobitor de greu, dar creea iluzia unei protecții contra frigului. Spre dimineață  a început să ningă, era superb, am ieșit afară, era mai cald decât în casă. „Dacă eram inspirați dormeam pe o bancă în parc, tremuram mai puțin”, am zis eu, iar gazda, căruia i se spunea și Sârbul ( pe motiv, ușor eronat, de origine) a pus o concluzie care încă mă mai urmărește: „Da, dar noi suntem români!”.

Exact asta suntem. La mulți ani!

Ras, tuns, frezat

În caz că aveți niște necazuri, frustrări mai vechi, neputințe mai noi și mă vedeți prin oraș, mă puteți aborda pentru a vărsa „veninul” în urechile cuiva. Sunt liniștit în general, calm și când nu e cazul și de regulă când mă doare în cot nu prea deschid gura, indiferent ce se întâmplă în jurul meu. De altfel, problema cu cotul e gravă, am avut și o fisură la unul dintre oasele care îl asamblează, doctorul chiar a remarcat „pe dumneata te doare în cot chiar și că ai cotul fisurat”. Fisura s-a rezolvat, durerea a rămas.

Într-un autobuz gol, singurul bătrânel nevorbit se așează lângă mine. Ăsta avea o problemă cu pilozitatea. Pilozitatea mea, desigur. „Păcat de tinerețea matale, stai cu părul ala pe fața, ca sălbaticii. Dacă te respecți te bărbierești „un milimetru sub piele”, așa e civilizat, tuns, frezat aranjat”. Mă uit la el, cu milă și ulterior cu groază. Din nas îi ieșeau două cozi de veveriță iar din urechi două perii de haine. În rest tuns, frezat și aranjat, de fapt chel și parțial bărbierit, puțin nespălat, informaţia asta mi-o transmitea nasul. „Așa, doar asta aveți să-mi reproșați? Hainele sunt în regulă, intelectual corespund?”

Ursul din Ionești

Un urs rătăcit, străbate câmpia
Nu-l mână nici foamea și nici nebunia

Își caută casa, pierdută prin fum
Visează pădurea, prefăcută în scrum

El nu mai dansează, cum zice Beniuc
Migrează-n orașe și-n câte-un sătuc
Nici să mai omoare, acum nu mai știe
Namila blănoasă decăzută-n câmpie

Își caută locul, dispare mereu
Aleargă pe drumuri, un urs derbedeu
A trăi nu poate, să moară e greu
Ei bine, vă spun:…ursul acela sunt eu

 

imaginea este din filmul Ursul

 

Povești de groază și tradiții vechi

Cum zilele acestea se vorbește intens despre Halloween, o sărbătoare de origine celtică, reinventată începând cu secolul XIX, vreau să înfing un țăruș în inima internetului cu o tradiție autohtonă mai veche decât Lumea Nouă.

Este vorba despre tămâiatul de a doua zi de după înmormântare. Există multe ritualuri  păstrate cu sfințenie în zona Munteniei , care se întreprind după dispariția fizică a unui membru al familiei: de la apa cărată dimineața la mai multe familii de către un copil, până la acoperitul oglinzilor și cana de apă și felia de pâine puse la fereastră.

Foarte important este tămâiatul mormântului, dar ritualul din prima zi este deosebit și nu necesită prea multe explicații. Trei femei merg la cimitir la primul răsărit de soare de după înmormântare și din momentul în care au ieșit din curtea casei până la întoarcere nu mai au voie să vorbească una cu alta. La cimitir una pune mai multe lumânări aprinse în jurul mormântului, a doua înfige între lumânări grăunțe de usturoi, iar a treia plimbă vasul cu cărbuni încinși și tămâie în jurul mormântului și izbește din când în când cu el de crucea de lemn. Totul în tăcere perfectă. România, secolul XXI, o lume care refuză să moară în ciuda avalanșei de tehnologii care vor să o bage în pământ.

Oricât de ciudate ne par unele tradiții, unitar, ele spun ceva despre un popor, despre temerile și aspirațiile lui, despre legăturile cu partea nevăzută a lumii, fac parte din moștenirea noastră culturală, iar cine nu le înțelege nu are niciun motiv să le ironizeze.

Trotuare înguste

Grăbit, fără motiv, încercam să depășesc o doamnă, care avea tot timpul din lume, pe un trotuar îngust din zona Parcului Cişmigiu. Având un simț special sau un ochi la spate, doamna reușea să se miște stânga-dreapta în sincron cu mine. Atacam pe lângă perete, brusc vira și ea, luam la șters praful de pe mașini, în aceeași secundă făcea același lucru și doamna. Când mă hotărâsem să îmi continui drumul pe mijlocul şoselei, cu riscul unui accident, am observat o zonă în care trotuarul se lărgea, am accelerat, dar ghinion în plin proces de depășire am acroșat-o puțin cu mâna dreaptă.
„Ce faci domnule, te urci pe mine în plină stradă?”, „Scuze, dar am tot încercat să vă depășesc și nu prea puteam și acum din grabă…”, am încercat o explicație retezată imediat, „Hai că ești chiar obraznic, mă faci și grasă!”, am mai apucat doar să zic „Nu doamnă, doar trotuarul v-a rămas mic”, după care am accelerat, ca să nu mai aud ce zice doamna, care nu era deloc corpolentă, dar avea un complex pe această temă.

Eu, vecinul manelist

Cu stupoare am aflat că în mintea şi ochii unei doamne (undeva spre 50 de ani, din ce informații dețin este medic), care locuieşte în acelaşi imobil cu mine, sunt: vecinul manelist. Cum  am aflat? Doamna are un câine, o împerechere reușită între lup german și maidanez românesc și de câte ori se plimbă cu el pe afară, doamna îi vorbește mult și destul de tare.

La un moment dat,  săptămâna trecută  participam la o ședință a asociației de proprietari (da, e ireal, dar sunt în așa zisa conducere a unei astfel de asociații) când a apărut doamna cu cățelul, veneau de la o plimbare. „Uite, maneliștii s-au strans să se facă și ei că votează și decid”, i-a zis doamna câinelui, uitându-se la mine, singurul vizibil de la ușa liftului. La două zile după, dimineața, pe stradă mă intersectez din nou cu cei doi: „Vezi, maneliștii se duc și ei la servici”, a cuvântat doamna, după care s-a oprit privind lung spre mine. Cu această ocazie m-am convins că „maneliștii„ sunt eu, dar mi-am dat seama că la mijloc este și o confuzie. Există un vecin comun, mai vecin cu ea decât cu mine, care tot ascultă muzică îndoielnică cu volumul dat  mai tare, iar doamna probabil că ne confundă, deși din punct de vedere anatomic avem destul de puține în comun. De doamna care vorbește cu câinele mă doare în cot – nici nu îmi închipui cum aș putea lega un dialog cu ea, mai ales că am văzut că nici câinele nu-i răspunde – dar îmi pasă de părerea câinelui care o ascultă absolut plictisit. Așa că în viitor, cu riscul de a fi vizitat de poliție, voi renunța la obiceiul de a asculta muzică exclusiv la căști și voi încerca să-l informez pe câine care sunt gusturile mele în materie de muzică.

Frigul, un student din provincie

Mi-a bătut la ușă frigul, am vrut să-l întreb de unde vine la ora aia,dar – viața e o autostradă plină de „dar-uri” – am zis să nu mă bag în cântecele altora, așa că l-am poftit în casă.

„Băi nene, miroși a toamnă de îmi vine să-mi bag sufletul în priză, să îl mai încălzească Enel-ul cu o factură record”, i-am zis fără jenă.

„Scuze, m-am parfumat cu esență de vară, dar am un PH ciudat și nu mă prind aromele de mai-august”, s-a scuzat neconvingător.

Avea fața unui student de anul 1, proaspăt sosit din provincie în București, dezorientat, nostalgic, trist și ușor înfometat, cu toate speranțele blocate în Gara de Nord.

L-am omenit cu un ceai și i-am permis  să stea în casă: „Poți să stai, dar fără petreceri cu prietenele tale, sărăcia, foamea, boala și disperarea, că am vecini sensibili”.