Cum l-am salvat pe Pintea de la moarte

Recunosc din start că am o slăbiciune pentru actorul Florin Piersic. Am devenit ţinta glumelor familiei pentru că ori de câte ori îl văd la TV, într-un film, o piesă de teatru, emisiune de vorbăraie, suspend orice activitate, confisc telecomanda şi mă lăţesc pe canapea.
Contează mai puțin că filmele cu el le-am mai văzut de 15-20 de ori, la fel și piesele. În fond, există un număr maxim de ocazii în care te poți reîntoarce cu gândul în copilărie? Cred că nu. Pintea, Mărgelatu, Anghel Șaptecai… sunt o parte dintre prietenii din copilărie, verii mai mari, la care puteam apela ori de câte ori purtam câte-o bătălie dramatică pe câmpiile verzi ale minții mele de copil.

Există însă și un moment când am decis să-l ajut și eu pe Pintea, salvându-l de la moarte. La începutul anilor 80, într-o sâmbătă – era un noiembrie cețos -, televiziunea unică a programat filmul Pintea. Un adevărat prilej de sărbătoare pentru toți copiii din satul meu, îndrăgostiți iremediabil de poveștile cu haiduci. Orice întâlnire cu Piersic reprezenta și pentru mine un prilej de mare bucurie, dar de această dată simțeam o ușoară strângere de inimă.

Cu câteva luni înainte, în vacanță, văzusem filmul la o grădină de vară de pe litoral, iar moartea lui Pintea mi-a ruinat o noapte de somn, în care am plâns aprig pe interior. Revenind la acel noiembrie cețos-ploios,  pe la jumătatea filmului s-a întrerupt livrarea energiei electrice. Lucru mai puțin obișnuit pentru o seară de sâmbătă, căci în restul săptămânii becul și televizorul existau doar de decor în casă, lampa, lumânarea și radioul cu baterii aflându-se la putere.

A doua zi am decis să le povestesc prietenilor de joacă restul filmului, care știau că îl văzusem. Evident că nu mă lăsa inima să-l omor pe Pintea, așa că am modificat scenariul din mers. Am șters brutal finalul, când Grigore Pintea urma să fie răpus de un glonț mișelesc, și am mai introdus o luptă cu ușoare influențe western, din care haiducul a ieșit victorios. Finalul a fost pe placul tuturor, iar eu am reușit să-l țin în viață pe Pintea până la următoarea difuzare a filmului, cu prețul propriei credibilități.
Pintea a ajuns la 80 de ani și, uneori, mă gândesc că mințind nevinovat într-un colț de univers, într-un noiembrie cețos-ploios-copilăros, am contribuit puțin la acest lucru.

Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/cum-l-am-salvat-pe-pintea-de-la-moarte-povestile-lui-dedes/

Lopeți și politețe

Ultima zăpadă căzută mi-a adus un motiv de bucurie. Lucrurile se schimbă în bine, cel puțin în ceea ce îi privește pe vecinii mei. De aproape un deceniu deszăpezesc aleea, destul de lungă – arareori ajutat – de la intrarea în imobilul în care locuiesc. Am mai povestit, dacă la început tinere domnițe m-au și certat pe motiv că nu mă ocup și de zăpada din jurul mașinilor cu care se deplasau, ulterior marea majoritate a decis să mă ignore complet, iar cei care treceau întâmplător pe lângă mine în timp ce lopătam cu sârg întorceau capul fără să-mi adreseze un cuvânt, afișând o supărare pe care nu o înțelegeam. Luni pe seară, la mai bine de 12 ore de la debutul ninsorii am ajuns acasă de la muncă și am fost întâmpinat de o alee plină de zăpadă și un afiș, pus pe ușă de la intrare de administrator, în care „toți locatarii în putere” erau invitați să pună mâna pe lopeți. Cum afișul m-a zgândărit puțin la orgoliu am apucat lopata de coadă și m-am prăvălit pe scări cale de 7 etaje, dornic să demonstrez că încă sunt în putere. În timp ce lopătam cu spor am avut parte și de motivul de bucurie de care am pomenit mai sus. Absolut toți vecinii care au trecut pe lângă mine m-au salutat cu mare căldură și politețe. Contează mai puțin că m-au salutat cam 15-16 persoane (aparent în putere) și doar pe final, la ultimele „3-4 brazde ” de zăpadă, un domn s-a oferit să mă ajute. Important este că s-a schimbat ceva. Presimt că anul viitor, dacă nu mă părăsesc complet puterile, la prima acțiune de genul asta voi primi și un ceai cald sau 2-3 încurajări de la balcoane.