Nicu „Brătară”

Nicu „Brăţară” lucrează la o firmă de salubritate. Nu ştie cum e trecut în cartea de muncă, de fapt nu ţine minte, dar în niciun caz măturător.
Asta face toată ziua, dă cu mătura pe străzi. Are spre 55 de ani şi e supărat că „astea mici s-au şmecherit”. Îi plac femeile. Mai mult decât băutura. De băutură s-a mai lăsat, de femei niciodată. Îi plac toate, tocmai de aceea nu s-a putut opri la una. Îi place şi locul de muncă, „la multe le e ruşine să măture pe drumuri şi după o lună două pleacă şi vin altele, bucuria mea”. E fericit când se schimbă „garda”, dar astea mici ori sunt şmechere rău, ori le avertizează „cutrele dinaintea lor”.
„Ia uite ce brăţară frumoasă am găsit. E mare, eu zic că e aur. E de damă, eu n-am femeie, nu am ce face cu ea. Nu o vrei tu? Dacă eşti drăguţă ţi-o dau”. Nicu găseşte brăţări ori de câte ori apare o colegă nouă. Dar aude tot mai rar „Da” şi tot mai des „Las-o bre, e coclitură d-aia d-a matale, nu merge cu mine”. Un gând negru nu îi dă pace. Dacă nu e nicio şmecherie la fetele astea noi şi nu mai e el prezentabil ca înainte? Că pe vremuri „erau unili drăguţe şi după ce coclea brăţara”. Oricum, merită să mai încerce, tocmai de aceea nu pleacă niciodată de acasă fără o brăţară, groasă, lucioasă, în buzunar.
Toată viaţa a dat cu mătura, are o meserie. Meseria e brăţară de aur!

Terorism de bucătărie și „Dumnezeu„

Marțea sunt trei ceasuri rele! Așa am auzit. Acum m-am convins. Ca orice bărbat care se respectă la mijlocul săptămânii, la ceas tainic de amurg canicular, pregăteam o fleică la gratar și un sos de piper cu fulgi de ardei iute, rețetă proprie. Cum acțiunea părea să treneze am apucat telefonul de o aripă și am început să navighez pe internet. La recomandarea amicului Sile, am ajuns la un text al lui Liviu I., jurnalist  educat la același liceu ca și mine. Titlul textului, „A murit Dumnezeu” , m-a agățat ca pe un biban mic într-un cârlig mare.

În timp ce eram scufundat în text, dintr-o dată, la 50 de centimetri de mine a avut loc o explozie care m-a făcut să arunc telefonul în tavan și pe mine să mă așez brutal la nivelul gresiei. Instantaneu am priceput ce este în sufletul celor prinși în mijlocul unui atentat terorist, simteam pericolul, dar nu știam de unde vine, cine îl generează și cât de mare este. În timp ce analizam textura gresiei și îmbinările pe lung și pe lat, am aflat că și cealaltă parte a familiei, provenită de la sud de Dunăre, poftise la niște vinete la cuptor, cu oțet și alte ingrediente secrete. O vânătă, posibil indispusă de soarta ei, a explodat pur și simplu, reușind să umple cuptorul de semințe și pe mine de penibil. Cu sufletul în palma stângă, tremurând ca o frunză de plop, am decis să mă repun pe picioare cu un vin alb de Huși. Când îmi revenisem parțial, am gustat din sosul de piper. O nouă explozie mi-a pulverizat cerul gurii. Mă așteptam la picanterii, dar nu la foc  alimentat cu grenade sub formă de  sos.

Cu lacrimi în ochi, am abandonat temporar masa și am terminat textul, unul foarte bun.

P.S.

Constatare

„Dumnezeu„ din satul lui Liviu I. era un tip respectat pentru argumentele pe care le putea impune cu croșee de stânga și directe de dreapta. Mi-am adus aminte că și în comuna mea exista un „Dumnezeu„, era respectat pentru că săpa puțuri și aducea oamenilor apă. Ce diferențe uluitoare la câțiva kilometri distanță.