MISTER

Ce poţi să faci într-o duminică frumoasă de octombrie?

O plimbare prin iadul sărăciei.

Adresa?

Bucureşti, bulevardul Timişoara, ultima pe stânga.

Ironia sorţii: trebuie să plăteşti şi 2 lei ca să intri. Afară e vopsit gardul, albastru, înăuntru apocalipsa. Când vezi ce se vinde şi ce se cumpără simţi cum se strânge carnea pe tine şi stomacul pleacă într-o scurtă plimbare pe şoseaua esofagului. Cum niciodată nu fac notă discordantă (cel mai bine îmi iese în proximitatea proştilor) a trebuit să cumpăr şi eu ceva, să fiu din peisaj:două reviste SPORT din februarie 1973,  la doar 2 lei. Răsfoirea lor fără mănuşi chirurgicale îmi asigură o hepatită, dar sunt dispus să-mi asum multe riscuri în această viaţă, mai ales când e vorba de reviste din perioada în care eram doar o promisiune. Priviţi două imagini de excepţie.

Triptic banal

Triptic banal

de Ion Minulescu

Prin curtea pavată cu plăci de bazalt
Răsună grăbiţii pantofii de atlaz,
Răsună ca stropii de ploaie ce cad,
Ce cad din înaltul şi negrul pervaz,
Ce cad din pervazul patrat şi înalt
Pe plăcile negre şi verzi de bazalt.
Sunt singur…
Odaia-mi cu albii pereţi
Îmi pare enorma cutie de brad
În care nebunul dresor de sticleţi
Şi-a-nchis favoritul…
Şi paşii grăbiţi
Răsună prin curtea cu plăci de bazalt,
Răsună grăbiţii pantofii de atlaz
Pe plăcile negre şi verzi de bazalt,
Răsună ca stropii de ploaie ce cad
Şi cântă prin cutrea cu plăci de bazalt
La fel cu-aripaţii nebuni cântăreţi.
Şi alba-mi cutie enormă de brad
Se clatină parcă de-atâtea cântări…
Ascult cum se urcă pantofii pe scări,
Se urcă spre mine –
Alesul sunt eu –
Şi paşii se urcă,
Se urcă mereu
Spre cel din odaia cu albii pereţi!…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi nu mai sunt singur,
Şi nu mai sunt eu.
II
Plouă…
Pe trotuarul negru felinarul desenează
O enormă violetă –
Violetă ca umbrela japoneză ce-ncadrează
Chipul ei oval şi palid
De nocturnă cochetă
Magdalenă
Plouă…
Pe trotuarul negru paşii ei se-ncrucişează
Cu grăbiţii paşi ai celor ce-o privesc
Şi-apoi dispar.
Şi tăcuta Magdalenă
Se strecoară ca noroiul
Ce dispare în canalul deschis larg lângă trotuar!
N-are vreme s-o-nsoţească nimeni,
Nimeni n-are vreme
S-o mai cheme…
Plouă, plouă…
Şi trotuarul ud sclipeşte printre case.
Ca o candelă aprinsă
La icoana Magdalenei păcătoase.
. . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . .
Nu ştiu cine eşti
Şi ni ştiu cine sunt –
Atât mai bine.
Hai cu mine…
Vom petrece-ntreaga noapte mângâindu-ne
cu dinţii
Ca felinele,
Şi-apoi
Vom dispare amândoi,
Prefăcându-ne-ntr-un bloc –
Bloc de carne şi de foc,
Plămădit de draci
Şi-nchis
Pe vecie în infernul unei nopţi de Valpurgis.
III
N-ai fost cea dintâi,
Eşti însă cea din urmă –
Şi-i destul
Pentru-amanta celui care poate totul – tot ce vrea…
Am vroit să fii a mea ;
Şi ai fost.
Cât timp?
Atâta cât am vrut…
Şi-azi dacă pleci,
E că vreau să-şi plimbe urma pe obrajii-ţi albi şi reci
Dinţii celor care-aşteaptă,
Dinţii celor care muşcă
Şi distrug cu lăcomia tigrilor închişi în cuşcă…
Du-te…
Strada te aşteaptă, îţi surâde şi te cheamă,
Strada-ţi zice: Vino,
Uită ce-ai fost ieri, căci azi eşti alta,
Uită tot ce laşi în urmă
Şi te-ndreaptă fără teamă
Spre surorile-ţi de mâine, ce tronează pe înalta
Piramidă-nfiptă-n centrul marelui oraş…
Priveşte
Cum te-aşteaptă-n colţul străzii precupeţii de senzaţii!
Câţi sunt?
Unul, doi, o sută?…
Nu… sunt mii, şi gloata creşte
Ca tumultul de ovaţii…
Cea dintâi a fost uitată,
Cea din urmă-i aşteaptă,
Şi aşteptarea îi excită…
Palidă sărbătorită,
Fii de-acuma deci a lor,
Fii de-acuma-nvingătoarea
Şi învinsa tuturor.

TRIPTIC BANAL

Ţara mea

Ieri mi-am petrecut 10 ore din viaţă în cel mai mare şi mai mobilat cavou din Europa. Cu morţii vii în preajmă, aveam senzaţia că dacă închid ochii nu mă voi mai trezi niciodată. Şi vorbeau atăt de mult, de plat, de fără noimă, încât simţeam că nu am cum să scap neadormit. Când nu mai aveam nicio speranţă,  au trecut la vot şi am putut să ies la aer liber, unde am întâlnit cei mai vii morţi pe care i-am văzut vreodată.

Ţara mea

Echipa care pierde cu zâmbetul pe buze

Răcoare

Ne paşte ceva sau cineva. Încă nu îmi dau seama.

Bătînd câmpii, pe jos evident, am constatat că frigul toamnei are în el arome de vară, pe când răcoarea primei luni de primăvară poartă în ea amintirile crivăţului. Cu toate acestea perspectivele sunt cu totul altele. Depinde ce suporţi mai uşor, trecutul sau viitorul.

Înainte şi după

Tăcere

Îmi rafinez tăcerea. O diversific, tăcere de birou, de stradă, de dormitor, de petrecere, de dimineaţă, de seară. Prea mulţi oameni tac ca proştii. Nu poţi să taci în faţa unui ceai aşa cum o faci în faţa unui pahar de vin, în primul caz îţi trebuie o anumită gravitate în a nu spune nimic, la cel de-al doilea poţi să păstrezi liniştea un pic mai vesel.

Cum taci în faţa unei femei? Aici nu mai contează foarte tare, important e să mişti uşor, aproape imperceptibil, capul de sus în jos şi de jos în sus. Femeile au alergie la NU, un da tăcut face cât 365 de cuvinte.

Dacă ai în faţă un prieten, cu probleme, cel mai bine e să taci, altfel orice spui se poate întoarce împotriva ta. Nu scoate un sunet şi prietenul va interpreta muţenia ca pe o mare confirmare a dreptăţii lui.

La locul de muncă tăcerea e sfântă. Nici nu avansezi, dar nici nu retrogradezi.

De multe ori mi s-a spus că ştiu să ascult. Aiureli, în 90% din cazuri nu mă interesează absolut deloc ce spune cel aflat în faţa mea. Tac, mişc uşor capul, uneori screm câte un zâmbet şi e toată lumea mulţumită.

Într-o lume în care aproape nimeni nu e dispus să ia în seamă vreun sfat  e un consum inutil de energie să deschizi gura.

Dacă aţi tăcut cât aţi parcurs aceste rânduri efortul meu e pe deplin justificat.

Sound Of Silence – Simon & Garfunkel

Presă

Monumental! La , pardon, pe B1 TV, Bobby Păunescu vorbeşte în limba italiană şi  Radu Moraru îi răspunde în română. Între ei, pur şi simplu la mijloc, actorul Michele Placido. După 5 minute PăunescuL a dat-o pe româneşte.

Mă retrag la o stenogramă cu ceai verde.

O lume smintită

Sistemul sanitar autohton suferă îngrozitor. Susţin acest lucru atât cei din interiorul lui, cât şi cei din exterior. Sistemul de învăţământ este în colaps. Aşa se discută pe la colţuri de şcoli. Totul este abstract şi pare să nu te atingă atât timp cât vorbeşti de sisteme şi chestiuni impersonale. Dramele se nasc când ajungi la oameni. Oamenii din interior.
Concret: se ia un copil şi se trimite la şcoală. I se frânge o mână la ora de sport. Prima. O vizită scurtă la cabinetul medical, un telefon la părinţi şi cam atât. Sistemul de învăţământ nu simte nevoia să interacţioneze cu sistemul sanitar.

….

Continuare în ziarul BURSA

UPDATE

Doamna şi vagabondul

Cei doi nu se cunosc, încă.

Kara şi Ţâr, ea: elegantă, mofturoasă şi leneşă, el: plin de viaţă, bădăran, mâncău.