Noroc chior

Semnele norocului pot apărea când te aștepți mai puțin. Vă spun din experiența recentă. În timp ce mă îndreptam cu pași șovăitori spre un spectacol cu accente de thriller socio-economic, cunoscut sub numele de „ședință cu părinții”, semnele norocului s-au arătat de trei ori în mai puțin de 500 de metri, o vrabie și doi guguștiuci eliberându-și intestinele fix în capul meu. Cum trei e o cifră magică, iar un găinaț în cap e în mod evident aducător de noroc, am ajuns la liceul fiicei mele cu o stare de spirit complet diferită față de plecare. Planul era făcut, pun câteva bilete la pariuri sportive plus ceva la loto și m-am aranjat financiar. Ușor euforic, pe motiv de intoxicație cu noroc, în ședință mi-am lepădat planul defensiv și am început să mă port ca un prinț arab înainte de criza petrolului. Eram de acord cu tot ce se propunea în materie de achiziții: culegeri, manuale alternative, perdele, fețe de masă, dulapuri, bănci, scaune, abonamente la reviste, parchet, usă…Puțin a lipsit să nu mă ridic și să întreb: „Clădirea rămâne asta sau facem una nouă, ceva frumos, modern?” Eram în mână, buzunarele goale îmi rămăseseră brusc mici la ce urma să îndes în ele.

La 48 de ore după ce păsările cerului mă atenționaseră că sunt fiul norocului, constatam cu amărăciune, că în ciuda eforturilor (a se citi pariuri sportive)situația financiară nu se schimba deloc în bine, ba din contră având în vedere că în ședință nu spusesem nu la nimic și trebuia să contribui la achiziția de culegeri, manuale alternative, perdele, fețe de masă, dulapuri, bănci, scaune, abonamente la reviste, parchet, ușă.

Acum sunt ușor confuz. Știe cineva, „norocul” de vrabie, guguștiuc și pescăruș se manifestă doar în dragoste, iar cel de cioară merge pe partea financiară?

Patriotism la tarabă

Un vecin, un bătrânel care se mișcă mai greu, m-a prins în buza liftului și …m-a rugat să-i cumpăr de la „taraba” de peste drum revista „România Mare”. Amabil, m-am prezentat la chioșcul respectiv, pe care în mod obișnuit îl ocolesc din cauza vânzătoarei , o doamnă mult mai preocupată să ascundă marfa vânzătorilor ambulanți, în momentul în care apare poliția, decât să vândă ziare și reviste. Am apucat să rostesc o singură propoziție: „Aveți România Mare?”, după care s-a abătut potopul. „Am, da nu am cum să-ți dau. Am și eu oamenii mei, care cumpără mereu, nu din aștia care s-au trezit acum. Oameni serioși pe care mă bazez, cumpără revista de ani de zile”. Am început să râd și am dat să plec către următorul chioșc, aflat la câțiva  metri distanță, de unde cumpăr ziare în mod constant. „Stai, acu ce faci, pleci? Cât era viu nu aveați curaj sa suflați în fața lui, acum va repeziți ca vulturii. Dă 4 lei și ia revista, da săptămâna viitoare nu mai vii la mine așa. Dacă ești serios îmi spui de acum să îți opresc, să știu câte să comand. Te abonez. Ești?”. În primă fază nu mi-am dat seama ce trebuie să fiu, serios, patriot, abonat, nebun. I-am zis că mă mai gândesc și dacă-mi place o anunț. „Ce să-ți placă?” Chiar așa!

Vieți multiple

Gara de Nord, la umbra hotelului Ibis, între doi boscheți, trei muncitori de la drumuri serveau masa de prânz, discutând despre un al patrulea.

-Îl crezi tu așa prost, da să vezi că și-a scris toată viața într-un caiet!

-L-ai văzut tu?

-Da.

-Ai citit caietul?

-Nu, că l-a vândut la unu de pe Griviței, scriitor, care cică îl urmărise și văzuse că tot scrie în fiecare zi.

-Vrăjeli.

-Să mor, a dat masă mare la Gogoșaru, bere, mici, după ce a luat banu de la ala.

-Un prost, a făcut mare afacere.

-Ba a făcut, că s-a înteles cu ala să-și scrie altă viață pe încă un caiet și i-o cumpăra și pe aia!

 

Suprarealismul s-a născut la sat

Pasiunea mea pentru fotbal, lumea satului și câmpie poartă un nume: Voința Ionești. Așa stând lucrurile ori de câte ori pot, și pot destul de des, mă prezint pe stadionul Central din Ionești. Duminică, echipa locală urma să întâlnească liderul clasamentului (Onoare vest, Dâmbovița) Flacăra Zăvoiu. La astfel de meciuri se trece foarte ușor de la zâmbet și glumă la crize de isterie și înjurătură, așa că eram pregătit pentru o partida grea. Numai că, de această dată în aer era ceva greu de explicat, pus poate de primărie sau efectul unui alambic de produs țuică scăpat de sub control, cert este că am avut parte de o serie de scene greu de închipuit sau explicat.

Scena 1

Oaspeții au venit însoțiți de un foarte mic grup de persoane. Printre ele și un tip simpatic, mai în vârstă, care avea probleme de vedere evidente. Pasiunea sa pentru fotbal era clară, cum ajungea câte o minge la el, încerca să o bată de pământ, după care invariabil lovea cu palma pe lângă ea. La un moment dat a încercat să schițeze o pasă către cineva tocmai când în fața lui apăruse un alt bărbat care avea ambele picioare semiparalizate și se deplasa în cârje. Trebuie spus că în trecut localitatea Zăvoiu s-a numit…Zăvoiu Orbului.

Scena 2

În jurul terenului este un gard destul de înalt, undeva spre 2 metri, iar în absența copiilor de mingi, recuperarea baloanelor de joc reprezintă o muncă grea pentru oficialii echipei, care nu mai sunt tocmai tineri. De această dată cele trei mingi de joc s-au dovedit a fi prea puține pentru inexactitatea șuturilor atacanților și pentru disperarea cu care degajau fundașii. Recuperatorii alergau mai mult decât jucătorii. La un moment dat un oficial al gazdelor a început să caute cu disperare unul dintre baloane, fără să observe că toate 3 erau în incintă. Operațiunea, plină de zel s-a desfășurat preț de mai bine de 20 de minute, omul ajungând cu cercetările la mai mult de un kilometru de teren.

Scena 3

La pauză, la scorul de 2-0 pentru oaspeți, gazdele au găsit soluția salvatoare, cei din Zăvoiu încălcaseră regulamentul, nu aveau niciun junior în teren. Așa că pe botul mașinii arbitrilor a fost redactată o contestație. Șoc și groază însă când cei doi jucători contestați au fost chemați la confruntare. Gazdele își contestaseră proprii jucători!

Scena 4

Portarul din Ionești greșise la ambele goluri primite în prima repriză. La pauză, în dialog cu o parte dintre spectatori, unul dintre jucători susținea că tânărul din poartă este un consumator de alcool înrăit și că nici de această dată nu ar fi într-o formă prea bună. Brusc de pe margine a sărit un fost portar al Voinței, care a simțit nevoia să își apere trecutul susținând că tânărul nu are cum să fie un bețiv mai mare decât a fost el pe vremea când juca. În final fostul jucător s-a arătat foarte supărat din cauza controversei, între două gâturi serioase de țuică, servite dintr-o sticlă de cola înfășurată în ziar, aruncând că „nu ați văzut și nu o să vedeți un bețiv mai mare ca mine”.

Scena 5

Obosit, supărat sau având pur și simplu altă treabă, unul dintre jucători s-a urcat în mașină, la pauză, și a plecat acasă. Gazdele au început repriza a doua în 10 oameni pentru că jucătorul care trebuia introdus insista că i s-a promis din start că nu va fi băgat în teren și că a acceptat să fie trecut pe foaia de joc doar ca să fie la număr. În final a fost convins să intre pe gazon.

PS

Pe 4 octombrie este programat meciul cu Dinamo Odaia Turcului, o confruntare care nu trebuie ratată.

Tristețea cărților (2)

În una dintre vânătorile mele prin anticariatele orașului am achiziționat o carte pe care o aveam în  vizor de mai mult timp: Raport către El Greco. Bucuria viitoarei lecturi mi-a fost umbrită imediat după ce am deschis cartea. Pe prima pagină era o dedicație, care îmi spunea povestea scurtă a unui cadou, făcut de un bărbat unei femei, cu ocazia Crăciunului. Să ajungi să-ți vinzi cărțile nu e cel mai fericit lucru, să obții un preț fix pentru un cadou e trist,să divorțezi de o carte oferită cu dragoste fără să o fi citit măcar (mai multe pagini erau lipite, defect de fabricatie remediat ușor cu lama unui cuțit) e chiar jalnic.
Și cărțile foate bune se irosesc atunci când ajung pe mâini nepotrivite. La fel ca oamenii!