Delirul plus pomana

Aşteptările în privinţa declaraţiilor lui G.B. mi-au fost împlinite  după meciul în care Steaua a eliminat pe Ajax. Convingerea că delirul său mistic, care nu are nicio legătura cu religia , este mai toxic pentru  credinţa creştin – ortodoxă decât discursurile a 100 de atei bine mobilaţi intelectual, mi-a fost întărită. Eu, care sunt un campion al adormitului instantaneu, am avut câteva ore de insomnie după ce l-am auzit pe deputatul ( fost) liberal târînd prin noroiul închipuirilor sale toate conceptele religioase, fără ca cineva – din cer sau de pe pământ – să-l întrerupă sau să-l trăznească puţin. Împodobit precum un pom de Crăciun, cu crucifixuri şi mătănii pe post de globuri, G.B. ne-a explicat, nu e prima oară, cum l-a convins pe Dumnezeu să-l ajute, după ce a promis că un milion de euro, din cele două de la UEFA, va ajunge la călugării de la Muntele Athos. Ca efectul să fie devastator, cu glas scăzut a precizat că de fapt cele două milioane nu sunt  de la UEFA, ci tot de la Dumnezeu, aşa că a făcut o mega afacere, în stilul celor care l-au făcut celebru. Urmează dubla cu Chelsea şi deja simt o uşoară frică de ce pot să mai aflu în materie de voinţă Divină din gura lui GB.

Nu sunt om

Sunt fan al libertăţii totale de pe internet. Este exact libertatea pe care o poţi avea într-un loc unde nimic nu îţi aparţine cu adevărat şi totul este o iluzie.  Recent am plămădit un cont pe cea mai mare reţea de socializare, ceva cu ţărani, sate, agricultură, tradiţii. Succesul părea a fi unul fulminant, la nivelul meu,  în ceva mai mult de 48 de ore pricopsindu-mă cu mai bine de 350 de „prieteni”, iar numărul acestora  creştea constant. Cum succesul trebuie pedepsit, contul a fost suspendat brusc de către administratorii reţelei, care aveau unele bănuieli că aş fi un robot sau ceva de acest gen. Am fost supus la mai multe teste menite să-mi demonstreze umanitate, unele aflate la limita de sus a absurdului, cum ar fi să ghicesc din 6 persoane căreia din ele îi aparţine o fotografie cu nişte prune. Toate încercările mele de a-mi demonstra bunele intenţii şi de a-mi justifica eventualele greşeli prin lipsa de experienţă în materie de socializare au fost sortite eşecului. În mod evident pentru reţea eu nu eram un om. Când acest gând mă rodea cum roade un şoarece un colţ al sacului plin de porumb auriu, am primit un email de la reţea care îmi transmitea că regretă problemele şi mă invita să reintru pe respectivul cont. Naiv până la limita îngheţului m-am repezit să execut câteva click-uri şi să înghit un val de like-uri. Eroare. Reţeaua îmi spunea în continuare de la obraz că ar fi cazul să-i demonstrez că sunt o persoană reală. Ramîne cum am stabilit.

Un om între oameni

Ce legătură există între un contabil, un intelectual,  Bălcescu, religie, Laleaua Neagră, Winnetou şi o capră? Aparent niciuna. Un scurt dialog telefonic – strict autentic-  între  contabila primăriei din  satul *+* şi vecinul  intelectual din aceeași localitate, relatat de una din părţi, e liantul care reuneşte toate aceste ingrediente. Motivul telefonului? Unul vital, a „născut” capra!

-Alooo, contabilo,  aici e un om între oameni, erai subțire ca o ștevie când ai venit la noi în sat! Alo, contabilo!

-Da, domn’ profesor.

-A fătat capra!

– Ce a fătat ?

– Pe Dumnezeul meu ,  a fătat pe Laleaua Neagră și pe Winnetou!

Restul a fost tăcerea…iezilor.

Grabă și direcție

Aglomeraţie. Metrou Piaţa Victoriei. Un tren cu mine în el opreşte în staţie. Oamenii care se aflau pe scări se reped spre uşile deschise ale vagoanelor. O doamnă corpolentă, îmbrăcată mai sărăcacios ţine o vreme pasul cu hoarda grăbită,  pare că cedează cu trei trepte înainte de final, cand se împiedică, ajunge în genunchi, atinge pământul (gresie, beton, marmura) cu umărul drept şi…. victorie, se ridică cu o agilitate de nebănuit şi pătrunde în tren în ultima secundă. „Merge la Gară?”. ”Nu doamnă, la peronul celălalt”. Trenul pleacă, doamna ușor disperată, pare a fi totuși obișnuită cu ratarea direcției. Nu știu de ce, dar scena m-a dus cu gândul la politică și vot. Mereu grăbiți, uitând să ne interesăm și de direcția în care pornim.