Sistemul vs eu

În ultima perioadă se vorbeşte enorm despre sistemul medical. Nu îmi place să înghit chestii rumegate de alţii, aşa că vă expun trei situaţii în care am interacţionat direct cu sistemul (ambulanţă – 2012, spital – 2011 farmacie -2007). Aceasta este realitatea cu care m-am confruntat eu!

1.Joi, înainte de vineri 13

Obişnuiţi să înghiţim pe nemestecate chestii mari, referendumuri, doctrine, democraţii, parlamentarisme, constituţii, ne trezim că nu avem dinţi suficient de tari şi de ascuţiţi pentru chestii mici. Ştiu, asta e fix boala prostului, care în final moare neconsolat cu grija altuia în cârcă.

Joi 12, nici măcar vineri 13, am pus mâna pe telefon formând, aproape fatidicul, 112. Am solicitat o ambulanţă pentru că 33,333 % din mica mea familie (am şi una mai mare) se simţea foarte, foarte rău. Cum era vorba de o femeie încă tânără, plătitoare de taxe, iar eu am vorbit la telefon absolut civilizat, altfel nu ştiu, ambulanţa a sosit după 90 de minute. Timp suficient pentru multe, inclusiv pentru ce e mai rău. Dacă s-ar fi bătut în stradă doi golani, care în viaţa lor nu au făcut nimic, salvarea sosea în 5 minute, oamenii cuminţi pot să moară liniştiţi în casele lor.

Sosită cu mare greutate, firesc, ambulanţa nu a găsit locaţia (un bloc aflat pe un bulevard important, deci foarte vizibil) la care trebuia să ajungă  şi, normal, a tras pe dreapta. Intr-un final am primit un telefon, de la dispecerat, care mă informa cum că suntem de negăsit. Despletit, deşi sunt tuns aproape zero, am alergat în întâmpinarea salvatorilor rătăciţi, pentru a-i poziţiona pe drumul corect. Ca la finalul sprintului, aş zice unul foarte atletic, am fost întrebat dacă eu sunt pacientul, e cu totul altă discutie. Ce s-a întâmplat după e mai puţin relevant în acest context.

Câteva ore mai târziu, după ora 23.00, o sirenă a maşinii de pompieri a sfâşiat liniştea nopţii (asta cu liniştea e o exagerare, în zonă e veşnic gălăgie) precum un câine o bucată de cotlet scăpat din mâna stăpânului. Maşina pompierilor a înaintat impetuos până când s-a oprit fix  în mijlocul intersecţiei. Şoferul a deschis geamul şi a întrebat pe cineva de pe marginea drumului unde se află numărul 81. A primit câteva explicaţii, a ambalat toate goarnele şi luminile a plecat în trombă, după care dându-şi seama că probabil iar a încurcat străzile a revenit în intersecţie, şoferul chestionând un alt trecător în legătură cu numărul 81. Urmează câteva explicaţii şi un nou start nervos. După ce o apucă pe strada numărul 3 a intersecţiei(în total sunt 5) mai face 100 de metri şi se opreşte. Se ştie, un nou pieton, iar numărul 81, şi de data aceasta nimic. Motorul a fost oprit şi maşina de pompieri a fost trasă pe dreapta, acolo unde am lăsat-o după 20 de minute de observaţie. Cineva, cu focul în spate probabil, aştepta, şoferul era în plin război cu străzile labirintice ale oraşului.

Dar astea sunt chestiuni mici, nu contează că poţi să mori aşteptând Ambulanţa sau Pompierii, care rătăcesc prin tranziţie, important e să afli cum se desfăşoară referendumul şi să îi susţii cu încrâncenare dementă pe cei care te-au furat obraznic până mai ieri, sau pe cei care te vor fura cu nesimţire de mâine încolo. Eu, calm, vă urez aşteptare plăcută, o meritaţi.

( http://www.dedes.ro/index.php/2012/07/13/joi-inainte-de-vineri-13/)

2.O lume dură

Cine afirmă că şcoala românească nu este una dură se înşeală sau vorbeşte în necunoştinţă de cauză. Am cel mai grăitor argument chiar în familie. În anul şcolar ce tocmai stă să se sfârşească am fost nevoit să-mi iau fata de la cursuri pentru a merge cu ea direct la spital de trei ori. Delicata mâna dreapta a unei domnişoare de clasa a 4-a ajuns în ghips de două ori (ultima oara chiar ieri) în urma unor solicitante ore de sport executate de un domn profesor de excepţie care are o singură problemă: acordul între subiect şi predicat, iar în cazul fericit în care îl nimereşte, în scris, trage între cele două câte o virgulă să-l ţină minte.  Piciorul a avut o soartă mai bună fiind vătămat doar o singură dată în sala de clasă. Funeriu poate fi mulţumit, în şcola autohtonă se dau lupte pe viaţă şi pe moarte. Trebuie să fac o precizare, conform observaţiilor proprii, dar şi a unor informaţii din exterior (învăţătoare, colegi…) fata mea este unul dintre cei mai cuminţi copii din şcoală. Sistemul o căleşte!

Nici sistemul sanitar nu este unul de neglijat. Dincolo de orele de aşteptare pe la diversele cabinete, două chestiuni m-au şocat. Medicul specialist îmi transmitea oral indicaţii despre cum trebuie pusă mâna în ghips, acest lucru urmând să-l facă o asistentă, care nu era de faţă, într-o altă sală. Când am încercat să transmit preţioasele cuvinte asistentei, aceasta m-a oprit ofuscată, în mână ţinea radiografia pe care nu s-a uitat o secundă, spunându-mi „vă rog să mă credeţi că după 30 de ani ştiu ce am de făcut”. Am tăcut ruşinat pentru ca după un minut ochiul vigilent al soţiei  să constate că punea ghipsul în cu totul alt loc decât unde trebuia. Într-un final am reuşit să o conving că nu cred că dacă pe dânsa o doare capul o poate ajuta o frecţie la piciorul scaunului.

(http://www.dedes.ro/index.php/2011/06/10/o-lume-dura/)

3. Medicamentele lui Urmuz

Am racit. Va asigur ca nu am vrut. Chiar daca eu ma atasez repede de ce este al meu, de bolicica asta am vrut sa scap. Asa ca m-am dus la farmacie.

-Buna ziua. Paracetamol sinus aveti?

-Da.

-Dati-mi o folie, va rog.

-Aveti reteta ?

-Nu. Trabuie si la paracetamol ?

– La noi trebuie. Altfel nu va pot da. Ne-au inebunit drogatii astia care piseaza orice.

-Sper ca nu insinuati….

-Nu, sunteti om serios.

– Sunt. Dar nu se vede ca sunt racit ? Vorbesc pe nas, tusesc. E clar ca am nevoie de niste medicamente.

-Da, sunteti racit. Dar puteati sa raciti intentionat, ca sa luati anumite pastile.Se fac si din astea, nu stim noi.

-Doamna !Daca as veni la dumneavoastra fara o ureche, pierduta in urma cu 5 minute intr-un accident, mi-ati da un calmant, fara reteta. ?

-Nu. Evident ca nu. Un om normal care a ramas fara o ureche cheama salvare, fuge la spital, nu vine la farmacie sa cumpere calmante. Ar fi suspect.

-Vad ca ganditi rationl.Si eu ce fac cu raceala ?

-Mergeti, maine, la medicul de familie sa va dea reteta ? Dar pana atunci faceti o tuica fiarta, asta sigur face bine.

In cele din urma am cumparat paracetamol de la o farmacie aflata la cativa metri departare. Aici domnisoara care servea mi-ar fi vandut si praf de pusca, bani sa am.

PS

95% din dialog este autentic si s-a petrecut pe 2 octombrie 2007. Am eliminat micile iesiri care nu mi-ar fi facut cinste. (http://www.dedes.ro/index.php/2007/10/03/medicamentele-lui-urmuz/)

Din nefericire istoria familiei reţine şi alte evenimente neplăcute atunci când s-a produs intersecția cu sistemul sanitar.

 

Mă ucidea ea… brânza telemea!

Doar eu, ca să parafrazez din zicerile unei campanii electorale prezidențiale ratate, puteam ajunge la un concert încărcat ca o gospodină, cu tot ce trebuie pentru o masă în familie sau, de ce nu, o masă câmpenească. După o plimbare prelungită printr-un mare magazin alimentar, m-am pomenit în mijlocul unui concert susținut în parcul Drumul Taberei de Mihail, omul cu „mă ucide ea”.

Cuminte am ocupat un loc, nu știam ce cântă omul și am zis să aflu, având grijă ca adolescentele dezlănțuite care mă înconjurau să nu-mi calce în picioare sacoșele. Cel mai mult mă îngrijora punga cu brânza telemea, recunosc, pot rezista fără multe lucruri, dar dacă în frigider nu există măcare o bucățică de brânză intru direct în panică. Dacă la primele piese ale lui Mihail am stat liniștit, la hit-ul de rezistență am simțit nevoia să-mi iau pungile în brațe și vă asigur că nu era tocmai ușor în condițiile în care conțineau: o sticlă de vin de Cotnari, un calup zdravăn de telemea de Satu Mare, o găletușă cu smântână de la Miercurea Ciuc, niște cârnați cu cașcaval made in Bucovina, însoțiți de niște frați țărănești bine condimentați și o franzelă plus o pungă cu pâine prăjită.

Lumea cânta, dansa, filma, doar eu stăteam cu ochii pe brânza telemea! Trist moment, de dragul pântecului să ratezi distracția. Din păcate se întâmplă tot mai des!

În căutarea fotbalului pierdut

Caut spiritul fotbalului pe maidane și stadioane de mai mulți ani. Am renunțat la arenele depopulate, am încercat pe islazurile săteşti, acum merg pe terenurile dintre blocuri. Urmăresc cu predilecție  ligile inferioare, până pe la Liga a 4-a, pentru că este evident că apariția banului strică toată povestea.

În ultimii șase ani au dispărut mai toate echipele din prim-planul fotbalului care au reprezentat ceva, atât din punct de vedere statistic cât și afectiv. Nu cred că e o întâmplare, cineva a vrut ca spiritul fotbalului să moară și să rămână doar așa zisa afacere. Pe islazuri am căutat copilăria fotbalului. Ceva din atmosfera de început de secol XX, când fotbalul începea să se impună ca sport și în zona noastră. Am găsit un pic de inocență, un strop de talent, un munte de lipsă de organizare, multă necunoaștere a fenomenului  și răutate. Mă duc mai rar, nu țin să fiu părtaș la nimic de care să-mi fie rușine.

Am zis să încerc printre blocuri, acolo unde niște  suporteri încercau să facă respirație gură la gură unor vise căzute în țărână. Am palpitat alături de cei care au dat la manivelă pentru a reporni motorul lui FC Argeș. Felul cum în această vară s-a pus punct proiectului, dar și rigiditatea în gândire a suporterului de fostă echipă glorioasă m-au făcut să mai fac un pas în spate. La oraș toți sunt convinși că dețin adevărul absolut și e greu să îi convingi de ceva chiar dacă aduci maldăre de argumente. Acum urmăresc zbaterile celor care vor să scoată din mocirlă Rapidul, Sportul Studenţesc sau Progresul (Naţional). Evident că fiecare are proiectul lui, așa că o  „tradiție” are mai multe continuări.

Caut în continuare, dar fotbalul pe care îl iubesc  pare definitiv pierdut… ca să nu vorbesc de lume în general.

 

 

 

Au îmbătrânit posterele

În apele tulburi ale facebook-ului am pescuit o  știre legată de vedetele feminine care anul acesta au făcut 50 de ani. Nu sunt consumator de mondenități, dar treaba asta mi-a sărit direct în ochi. Pe listă erau câteva nume interesante, cunoscute, nu le mai repet pe toate, dacă vă roade curiozitatea vă puteți deplasa la sursă (OK!magazin).  Recunosc că am înghițit în sec când am văzut că pe listă se regăsesc Cindy Crawford, Janet Jackson,  Salma Hayek. Când constați că au îmbătrânit și posterele adolescenței, asta în condițiile în care nu ai și alte repere de bun simț, e cazul să te interesezi de o sursă bună de unde poți achiziționa un baston trainic și niște ceaiuri de plante pentru niște afecțiuni, care în curând vor ciocăni discret în oasele tale.

Am dezbătut ușor, ca de toamnă văratecă, subiectul cu un amic. Mi-a lansat o întrebare retorică:  „Tu îți dai seamă că eu am avut vise erotice cu niște vedete care astăzi sunt babe?”.

Da…și tatăl lui Enrique Iglesias este cântăreț.

Femeia cu barbă

Evit să mănânc pe stradă, chestie de gust și de pudoare. Totuși, asta e cusurul meu, din când în când îmi calc pe principii și înfulec câte o gogoașă la margine de bordură. De o lună primesc un semn și nu pot să-l descifrez. Poate mă ajutați.

Ori de câte ori sunt cu gogoașa în gură și zahărul pudră pe mustață, prin fața mea trece o femeie cu barbă. Exagerez puțin, nu chiar barbă ci doar mustață și cioc. Are undeva între 30 și 50 de ani, se îmbracă sinistru de mulat pentru formele ei derutante, și își face veacul prin zona mea de plimbare, fiind mereu în mișcare. Necazul e că am un ficat sensibil din punct de vedere estetic și mai mereu îmi rămâne gogoașa în gât când o văd. În plus, la ultimele două gogoși, femeia a început să-mi zâmbească, fapt ce a sporit starea de cutremur stomacal. Îmi plac gogoșile, dar nu atât de mult încât să le cumpăr și să fug cu ele în unghere ascunse unde să nu mă ajungă femeia cu barbă. Mă mai frământă un lucru: femeia râde la mine sau la gogoși?

Webstock 2

După cum am mai zis, adică repet, voi participa la Webstock și din ce aflu de la organizatori, m-am trezit cam târziu, aceasta este a noua ediție a celei  mai importante conferințe dedicate social media din România. Evenimentul va fi transmis live pe site-ul http://www.webstock.ro, pe 30 septembrie și deja au fost anunțați primii speakeri.  Cine s-a trezit mai târziu decât mine trebuie să știe că încă se mai fac înscrieri pentru Webstock, eveniment organizat de Evensys (http://www.evensys.ro/) și Vodafone (http://www.vodafone.ro/) în colaborare cu Bitdefender (https://www.bitdefender.ro/), HP (http://www.hp.ro), Coca-Cola (http://www.coca-cola.ro/), McDonald’s (http://mcdonalds.ro/), Raiffeisen Bank (https://www.raiffeisen.ro), LG (http://www.lg.com/ro/), Staropramen (http://staropramen.com/ro) și Siviero Maria (http://www.sivieromaria.ro/).

Concurs

Dedes.ro oferă unui „cititor călător” o întâlnire cu o carte foarte interesantă: „Prin taigaua extremului orient”, apărută în două volume la editura Meridiane(1987), colecţia Delfinul. Autorul V.K. Arseniev a făcut, între 1902 şi 1930, douăsprezece expediţii ştiinţifice în Estul Siberiei, iar în carte este prezentat ținutul Ussuri (aproape de Marea Japoniei). Tot ce trebuie să faceți ca să aveți șansa să câștigați cele două volume este să:
– dați share postări de pe https://www.facebook.com/Cititor.calator/
– dați like paginii cititor calator (obligatoriu, în cazul în care nu ați făcut-o deja) și spuneți într-un comentariu (acolo sau aici) până pe 13 septembrie ce zonă ați vrea să explorați (se pun și debaraua sau propria bucătărie).

Un om, o stradă și fericirea

Un bărbat admira o bicicletă pe strada Popa Tatu. O privea cu atâta dragoste încât mi-a atras atenția. A văzut acest lucru a abandonat bicicleta și s-a luat după mine.

-Înotul și mersul pe bicicletă dezvoltă trupul.

-Cititul dezvoltă mintea.

-Bravo și eu citesc, chiar dacă am făcut 18 ani de când stau pe stradă.

-Nu pot să-ți urez la mulți ani.

-Mersi, chiar nu mai e cazul, m-am săturat, dar vezi sunt curat, mă spăl zilnic. Ia spune, cam cine a scris El Zorab?

-În afară de Coșbuc?

Moment în care mi-a sărutat mâna.

-Dar „Crimă și pedeapsă”?

-Dacă am intrat în joc, hai să-ți răspund, Dostoievski, deși am depășit de foarte mult timp vreamea examenelor.

A vrut să mă ia în brațe.

-Ok, hai să nu derutăm lumea de pe stradă.

– Am înțeles, dar să știi că nu vorbesc în fiecare zi cu un om care a citit măcar o carte. Vroiam să-ți cer bani, dar nu mai e cazul.

I-am dat 2 lei, să își ia o cafea. O nouă încercare de a mă îmbrățișa.

– Am o carte în cap, „Umilință și pedeapsă”. E viața mea. I-am povestit-o lui Sergiu Nicolaescu, vroia să o scoatem, să facă un film, a murit  exact unde i-am povestit-o.  Dacă ajungi  bogat, în timpul vieții mele,  mă cauți pe la Piața Matache și o publicăm. Umilința e mai rea decât moartea, să nu uiți.

-Te caut, dar nu îți face mari speranțe, slabe șanse să ajung bogat.

Am intrat în curtea redacției. Din stradă omul mă strigă.

-Majestate, m-ai făcut fericit.

PS

În mod evident este ceva în înfățișarea mea care îi face pe oamenii străzii să mă întrebe de vorbă din ce în ce mai des. :)))

Cu un Webstock toți suntem datori

Scriu de un deceniu pe acest blog (plus pe alte câteva) dar nu am văzut niciodată doi bloggeri la un loc. La sfârşitul lunii septembrie am această rară ocazie, când voi participa la un eveniment care se prezintă astfel:  „Pe 30 septembrie, comunitatea online locala isi da intalnire la Webstock 2016, cea mai importanta conferinta dedicata social media din Romania, organizata de Evensys in parteneriat cu Vodafone, pentru cel de-al noualea an consecutiv. Acest eveniment de o zi va include Conferintele Webstock si Premiile Webstock. Conferintele Webstock vor cuprinde intalniri interactive despre cele mai noi tendinte in social media, bune practici, comunicare si promovare, aducand in prim-plan ultimele tehnologii si aplicatii din domeniu. Premiile Webstock vor premia cele mai creative si inedite proiecte si campanii in social media, produse in Romania in ultimul an”.

Să vedem, a zis orbul!