Nervozitate olfactivă

Ghinionist chiar și atunci când am noroc, astăzi m-am repezit ca un căprior haituit într-un autobuz gol, pe care l-am prins exact când șoferul punea punct anunțului pe care nu-l rostise: ”atenție se închid ușile”. Epuizat după sprintul nebunesc de 4,7 metri, m-am prăbușit efectiv pe unul dintre scaunele din spate. Autobuzul gol ca o alimentară înainte de 1989, conținea totuși o ”conservă” de ceva vreme expirată, cel puțin din punct de vedere olfactiv: un boschetar. Nu trebuie să mai spun că într-un autobuz gol eu m-am trântit fix pe scaunul de lângă boschetar. Semnul meu distinctiv, a se citi nasul, a fost primul care a cedat, căzând efectiv la podea. L-am cules de pe jos, l-am băgat într-o punguță, și cum nu sunt Dorian Popa (dacă nu știți cine e nu ați pierdut nimic) am strigat din tot sufletul: ”sunt celebru, scoate-mă de aici!”. Șoferul, un tip cu o mustață de tip Maduro (cine nu știe cine e , nu are ce căuta în Venezuela), era probabil un consumator de Antena 3, nefiind la curent cu ce mai oferă Pro-ul, așa că întorcându-se și nevăzând niciun Băsescu la bord a continuat să ruleze fin. Cu gura încleștată, ficatul revoltat , se cățărase pe trahee și acum zăcea pe limbă, m-am înțeles din priviri cu boschetarul: ”iei tu spatele autobuzului și eu îmi revendic un loc în față”.

După trei stații, autobuzul gemea de popor în față și era complet liber în spate. Ca un om care tocmai a suferit o traumă majoră zăceam în nesimțire, cu ochii închiși, pe un scaun, fără să-mi pese că în jurul meu se aflau 4-5 doamne de 80-115 ani, care se întorceau acasă după ora de fitness-cardio. La un moment dat un loc se eliberează, iar un domn invită un copil să stea pe scaun. Copilul, la un pas să fie strivit de ghiozdanul în care probabil înghesuise toate cărțile și caietele din primii șase ani de școală, a mulțumit și s-a tolănit lângă mine. O doamnă, dornică să educe, simte că e vremea unei scurte lecții, se înscrie la cuvânt: ” Da de ce să stea el? De ce să nu stăm noi? Așa se învață de mici să stea pe scaun”. În căutarea ghinionului, mă bag în seamă: ”Dar de ce nu mergeți dumneavoastră în spate să stați jos, dacă vreți un loc. Sunt cel puțin șase scaune goale!”. ”Da tu ce te bagi?”. ”Doamnă, mă cunoașteți de undeva?”, ”Nu”, ”Atunci de unde ați tras concluzia că e cazul să mă tutuiți? Am suficient de mult păr alb la vedere ca să nu mă tutuiesc cu nimeni. În plus, chiar dacă v-am auzit vorbind, eu continui să vă spun dumneavoastră!”. Cum pe lumea asta nu există doamnă care să nu aibă un domn pe măsură, un nenea de vârsta mea mă întreabă de ce nu merg eu în spate. Răspund scurt : ”Din păcate deja mi-am câștigat dreptul să stau în față” , fără să fiu sigur că a înțeles cineva ceva. La următoarea stație am coborât cu boschetarul călcându-mi pe urme și toată lumea a răsuflat ușurată. În urma mea am auzit vag sau mi-am închipuit că aud: ”suntem niște nimeni, noi rămânem aici”. Se vede!

Cele 50 de bărbi ale lui Dede

De mai bine de un deceniu am renunțat să ma mai barbieresc chiar și la zile mari și trebuie să spun că mă simțeam bine cu această alegere. De câteva luni liniștea s-a dus!Nu mai vezi un manelist fără o spoială funinginoasă de barbă trasată cu rigla și nici nu te mai poți orienta spre barba călugărească pe motiv de apariție a ”lumbersexualilor”, domni cu bărbi lungi, îngrijite în exces, un fel de oameni ai cavernelor cu mutație definitivă la coafor și sala de fitness. În plus au apărut și cârduri de doamne sau domnișoare care țin discursuri lungi pe și despre bărbile altora, fie că sunt hidoase și că ele ”nu, niciodată cu un astfel de om”, fie că sunt frumoase, dar trebuiesc atent șamponate, bălsămuite, pieptănate, cremuite, de zici că vorbesc de un mic animal păros de companie, care riscă să moară prin năpârlire.

Observ că multe doamne înțeleg din conceptul de barbă cam tot atât cât pricep mulți dintre domni din cartea și filmul cu numărul mare de umbre ale lui nea Grey.

Nu am citit filmul, dar am vazut cartea. Primul volum, într-un raft de anticariat. Așa că pot emite păreri în totală necunoștință de cauză. Înțeleg că dincolo de faptul că toți soții, iubiții și amanții doamnelor care au citit trilogia s-au transformat peste noapte în niște pămpălăi fără experiență, există și unele nemulțumiri: DNA-ul se plânge de lipsa de cătușe de pe piață în plină campanie de recoltare, iar posesorii de atelaje tractate de cai din sudul țării vorbesc de o adevărată criză a bicelor, care au dispărut absolut inexplicail din toate târgurile și oboarele patriei. Că de, au și bărbații mândria lor, și ca să nu sufere apostrofări peste apostrofări și-au updatat trusele de scule, în care pe lângă deja clasicele chei, șurubelnițe, leviere și clești au apărut acum și bicele, cătușele, dopurile de plută, sforile de mătase. Oricum e clar că editorii au pus ceva în cele trei volume, deși majoritatea cititoarelor spun că această carte e o mare prostie, fac acest lucru într-un mod dubios, dându-și ochii peste cap și respirând din ce în ce mai sacadat atunci când ceri câteva amănunte. În privința filmului observ că există două curente, ambele de dezamăgite, una a celor care au mers la un film porno, dar au constatat că e insuficient de porno, și alta a celor care au mers la un film porno și au observat cu tristețe că nu este un film porno de artă.

În atenția domnilor: ne apropiem de zilele de 1 și 8 martie, cu florile și mărțișoarele nu mai faceți treabă, așa că aștept comenzi, execut bice la comandă!

Hoție și mere

 Un hoț mă dezgustă, un hoț-turnător îmi provoacă o silă infinită. Nu e o noutate că și în tagma hoților există onoare. Cei mai mulți pungași de rând au un cod al onoarei de la care nu se abat. Marii hoți ai nației nu au însă nimic după care să se ghideze, cel mult o foame încrustată cu fierul roșu în gene. Marii bărbați care făceau coadă să o pupe în dos, în față și în lateral sau care erau dispuși să facă afaceri sau să-i ofere funcții înalte în stat Elenei Udrea se reped acum în sunet metalic de inox încovoiat să o toarne în fața procurorilor care le promit mici permisii până la judecata finală. Din această turmă îl exclud pe fostul pugilist, pe Rudel Obreja, un personaj uns cu prea multe alifii ca să poată fi speriat de o eczemă provocată de purtatul cătușelor. Cazul Udrea reprezintă doar un mic exemplu. Știam că de 25 de ani ne tot conduc personaje corijente la capitolul cinste, acum aflăm că sunt repetenți și în materie de onoare.

În copilărie atunci când plecam la o ”acțiune” care se lăsa cu pagube prin livezile sau viile consătenilor, pârâcioșii erau excluși din start. Dacă toți afaceriștii și politicienii care acum scriu mai mult decât Balzac prin birourile austere ale procurorilor ar fi furat un măr în vremea vieții lor când acest lucru nu era condamnabil poate acum ar fi știut cum să se comporte. Copiii de părinți orientați (se poate citi milițieni, securiști…) s-au abținut de la mere ca să poată înghiți la maturitate hălci întregi dintr-o țară. Măcar de le-ar sta în gât!