Adolescenţa

În mijlocul tuturor crizelor posibile m-am emoționat, până la o lacrimă cursă pe interior, citind o poezie și ascultând cântecul plămădit din miezul ei. M-a izbit o melancolie cu aromă de 17 ani (atât cât are fata mea acum), greu de închipuit și explicat, un dor de anii când monezile se devalorizau, economia se prăbușea, iar eu luam cu împrumut, ofeream cu dobândă, tezaurizam și risipeam fără remușcări cel mai valoros lucru cu putință: fericirea. Aș da bucuros toată averea pe care nu o am pentru o vară de adolescent. Ca părinte am un singur sfat pentru copilul meu: adună amintiri frumoase și depozitează-le în largile pajişti înverzite ale memoriei, e singurul rai din care nimeni nu te va putea alunga vreodată!

„Vânt, dumbrăvi, şi optsprezece ani …
Strada cu salcâmi sau cu castani,
primăvară-n balta renăscută,
zile ce-amintirea le sărută …

Fată cu mijloc de violină,
unde-i cartea noastră de latină,
mîzgălită, printre ablative,
cu distihuri şchioape şi naive ?
Adunai în ochii viorii
netraduse cărţi de poezii,
şi în mersul lin, de căprioară,
caligrafiai o rimă rară …

Dunărea-şi plimba în funduri stele,
noi le număram, plutind cu ele,
ameţea, de-atâţia nuferi, luna
şi-nvăţasem vorba : totdeauna.
Se-arcuiau din sălcii catedrale,
luntrea noastră se pierdea, agale,
către-o ţară de tăceri şi stuh.
Gânduri – pescăruşii din văzduh.
Sărutarea, caldă şi învoaltă,
avea gustul murelor de baltă,
dulce-nsângerată şi-amăruie,
anafor ce din străfunduri suie.
Pe nisipul plăjilor de aur
soarele ne-a-ntins cununi de laur,
fata mea de Dunăre şi şoapte,
fata mea cu păr de miazănoapte …

Hei, dumbrăvi de vise şi castani,
vânt, nisip, şi optsprezece ani …„
(Adolescenţă – Mihu Dragomir – volumul “Războiul”, 1954)

https://www.youtube.com/watch?v=_4ozrDOEkN8

Moment…poetic

Mă bălăcesc în spuma leneșă a caniculei și visez la clipele când măturam mările de tot praful așezat pe creasta valurilor.

Dați-mi o mătură – cu coada din salcâmul lui Moromete și perii din sorg roșu, cules din carțile de Nobel ale lui Mo Yan- și vă curăț lumea!

O mătură, dau sărăcia mea pentru o mătură!

Disperare

Cine mai spune că suntem foarte săraci primește de la mine un bilet de autobuz. Sunt în 668, pe locurile din spate, 2+2, în vecinătatea mea sunt 3 doamne, cea mai subțirică are lejer peste 100 de kilograme. Colega mea de banca e campioana. Aș vrea sa cobor, dar e clar ca o pot face doar cu cei de la descarcerare. Îmi e frica, dacă șoferul frânează brusc o sa mor strivit. Îmi dau seama ca încă sunt tânăr, mai vreau sa trăiesc. Colega de banca transpira, a apărut pericolul de înec. Cred ca vede ce tastez…. Am scăpat, și-a scos ochelarii să- i ștearga. Pitesc telefonul. Ajutor!

PS
Nu am nimic cu nimeni, dar reacționez rapid și uneori disproporționat la orice forma de agresiune fizică (Amabil, cum mă cunoașteți, i-am zis „stați să eliberez și acest loc”, dar doamna s-a simțit jignită și mi-a aruncat un „pardon” absolut veninos…Nu vorbim de plinuțe, ci de cele mai pline femei cu care am împărțit un autobuz. ). Fiecare e liber sa fie cum vrea, dar sa nu ma deranjeze.

Revederi, colegi, colegialitate, izolare

„Pe vremea mea…”, nu fac parte din această categorie, în care totul era bine într-un anumit moment și totul pute în altul, în care eu nu mai sunt tânăr, dar alții, ce obrăznicie, sunt.

Chiar și de pe această poziție constat că ușor, dar sigur, dispare ideea de colegialitate, camaraderie, apartenență la grup/colectiv. Generațiile care vin din urmă sunt compuse tot mai mult din solitari, care se simt confortabil doar în spatele unui ecran și a unei tastaturi.

Acolo eşti cum vrei, un program te ajută să fii mai suplu, frumos, tânăr, un motor de căutare îţi rezolvă problemele legate de cultura generală, iar dacă cineva e prea iscoditor/insistent îl „omori” din două click-uri, fără să ai probleme cu legea penală/morală.

Despărțirea de o școală, de o localitate, de niște colegi nu mai înseamnă aproape nimic, nu mai stârnește nicio emoție, iar ideea de revedere nici nu mai există. „Pot fi prieten cu oricine vreau din această lume, de ce să mă limitez la o școală, insituție?”, e un punct de vedere, care are tot mai mulți adepți. Virtual totul e posibil. Dacă îi spun unui tânăr că în ziua în care am terminat liceul am plâns în hohote, alături de mulți dintre colegi, ar râde până la leșin. Lumi diferite care interacționează din inerție fără să se înțeleagă.

M-am întâlnit recent cu foștii colegi de liceu, mult mai puțini decât aș fi vrut, și la mulți am descoperit o reconfortantă sinceritate legată de neajunsuri, neputințe, neîmpliniri, satisfacții mărunte, bucurii. Oameni, probleme, sentimente pe care dacă nu le accepți și nu ești capabil să le comunici celor din jur, garantat devii din plin om al secolului XXI, machiat, coafat, pomădat virtual, izolat în spatele unui ecran.