Moşul şi Crăciunul

În viaţa oricărui copil normal cu o copilărie normală vine un moment trist când află că Moş Crăciun nu există. O răutate a oamenilor mari, care vor şi ei să aibă parte de puţină glorie la final de an când vine vremea împărţitului de cadouri.

După ce la rândul meu am avut parte de acest moment trist, nu credeam că mă va mai şoca ceva legat de Moş Crăciun. Eroare! La ceas de seară, chiar când mă îndreptam spre o petrecere care anticipa marea sărbătoare ce va veni săptămâna viitoare m-am intersectat cu Moş Crăciun. Stătea cu burţile revărsate pe un scaun în tramvai şi vorbea la telefon. Avea o barbă albă – ireal de reală, scufie roşie, pelerină şi pantaloni de aceeaşi culoare, brâu negru şi o voce extraordinar de plăcută. „A mers binişor, mai trag două – trei zile şi mi-am făcut suma. După asta mă ocup de ai mei. Anul trecut a fost superb cu nepoţii. La noi în familie avem tradiţiile noastre de Crăciun de la care nu ne abatem.(…) Când mă duc la ei? Păi pe 23 sau 24, parcă aşa pică anul ăsta Crăciunul!”. Stop joc. După asta nu am mai auzit nimic, pot înghiţi multe (de genul:  Crăciunul de ce nu mai e duminica, de când s-a schimbat?) , dar un moş burtos care nici măcar nu bănuieşte data exactă a Crăciunului nu servesc, îmi stă în gât.

Oamenii care fac toţi banii

„Ţara ca ţara, dar oamenii fac toţi banii”, asta auzeam de la un rebel din perioada comunistă care refuza din start ideea de a fugi din ţară. Pe zi ce trece mă conving că omul avea dreptate, de altfel şi-a jertfit viaţa studiind oamenii prin diverse cârciumi, chiar dacă mulţi dintre ei ajunseseră să nu mai facă nici măcar un ban pentru o ţuică mică.

“Onorata instanţă, jur pe Biblie, dar eu nu cred în Dumnezeu”, a grăit  Vova Cohn în faţa judecătorilor în calitatea sa de  martor în procesul „Transferurilor”.  Da pe cartea de bucate de Sanda Marin nu jură niţel? Poate crede  în mămăliga cu brânză!

Lăsaţi nebunii să vină la mine

Am lipici la oameni ciudaţi. O spun cu mare regret. Există posibilitatea ca ciudatul să fiu eu şi să nu înţeleg mediul înconjurător, dar nu o luăm în seamă, pornim de la premisa că sunt întreg la minte.  În încercarea de a ţine pasul cu vremurile, am început să cumpăr produse din magazine virtuale. Teoretic acest lucru mă scuteşte de neplăcerea de a intra în contact direct cu tot felul de acrituri. Din când în când însă vânzătorii simt nevoia să îmi de un telefon înainte de a-mi trimite produsul. Cel mai rău e cu vânzătorii de cărţi. Aceştia sună, nu se mulţumesc cu schimbul de scrisori electronice, şi imediat încep să mă certe, că ei livrează doar într-o anumită zi, că am comandat nişte vechituri, că i-am deranjat pentru nişte cărţi de doi lei… preţ de vânzare, sau cum e posibil să comand un volum cu predici creştin ortodoxe şi un volum de literatur SF, eu am habar de ceea ce citesc? Recent am licitat pe un site care se ocupă cu tot felul de okazii, încercând să mă transform la propriu în Moş Nicolae. De data aceasta l-am sunat eu pe vânzător, în încercarea de a fixa o întâlnire. Politicos, din start am întrebat dacă discut cu domnul M. şi am rostit numele de familie, conform datelor de contact oferite de site. Greşeală fatală. „Robert mă cheamă”, a rostit domnul pe un ton acru. „Deci nu sunteţi domnul M, care vinde …”. „Ba da, dar pe mine mă cheamă Robert”. „Deci vindeţi… dar nu aveţi numele de familie M”.”Ba da, asta e numele de familie, dar pe mine mă cheamă Robert”. I-am transmis că dacă vrea să-mi mai vândă ceva să fie de acord să-i spun Gogu, fără nicio legătură cu nimic, altfel banii mei vor rămâne la mine în buzunar. Într-un final am achiziţionat produsul, dar la întâlnire a venit soţia lui Gogu, el rămăsese acasă să se certe telefonic cu un alt cumpărător. În fond „clientul nostru, stăpânul nostru”.