De duminică

Astăzi avem în menu o ciorbă de fasole cu afumătură servită într-o pâine ardelenească bine rumenită. 

Mâncată la munte, pe o ploaie mocănească are un gust şi mai bun.

Poftă bună!

Nuţi Udrea m-a invitat la film

Nuţi Udrea m-a invitat la film. Asta e, norocul meu. Nu îmi dau seama dacă doar pe mine având în vedere că din 20 în 20 de minute pe stradă trece o maşină cu megafon care anunţă că suntem aşteptaţi în familie la film la Patinoarul Drumul Taberei, dar mie îmi place să iau lucrurile personal. Chestia este îmbibată de politică, dar nu mă împiedic de astfel de amănunte, mai ales că nu am nicio simpatie în domeniu. Aşa că joi pe seară am zis să onorez invitaţia doamnei Nuţi. Să mă duc singur nu se făcea, era clar ne vroia în familie, probabil urma să vină şi dânsa cu soţul. Nici să mă duc cu mâna goală nu îmi permiteam, măcar nişte flori să iau cu mine.În cele din urmă am luat o pungă de floricele. Cu caramel. Pe care le-am mâncat, în familie. Ocupată cu treburile ţării, doamna Nuţi nu a venit. O înţeleg. Nu înţeleg la ce a făcut aluzie cu filmul, titlul mă duce cu gândul la o luptă politică extrem de dură:”Drumul oaselor”.  Vizionarea a reprezentat o plăcere. Ceva revolţionar, desprins parcă din manualul micului stalinist. La câţiva metri de ecran se aflau două reflectoare, extrem de puternice, fixate exact în ochii spectatorilor. După 10 minute eram decis să recunosc totul, dar m-a tras soţia de mânecă şi mi-am dat seama că (încă) nu sunt la anchetă. Sătul de oasele din film am decis să servesc nişte mici. Pe care i-am plătit. În toată această perioadă Mărgelatu scuipa coji de seminţe. Alt mesaj politic.

Juneau

În ultimele săptămâni m-am convins iremediabil că românii sunt nişte oameni minunaţi dar că nu se merită să trăieşti în preajma lor. Cum să emigrez nu mă lasă inima (sunt şi eu tot român aşa că mă gândesc că nu e normal ca alţii să sufere din cauza prezenţei mele), mi-am permis totuşi să mă joc şi am căutat un orăşel (nu sunt atât de puternic încât să mă gândesc la o izolare totală) în care aş vrea să mă mut. L-am găsit: Juneau – Alaska. E destul de aproape de capătul lumii, dar nu e chiar acolo, clima este destul de rece încât oamenii să fie mai tot timpul calmi, dar nici nu e iarnă veşnică. În cazul în care în următorii 34 de ani voi reuşi să adun ceva bani am să mă răsfăţ cu o vacanţă în Juneau. Da, ştiu, la norocul meu în momentul în care voi avea bănuţii am să mă îmbolnăvesc de astm bronşic şi va trebui să mă feresc de frig.

Noapte de vară

 

(George Bacovia)

Noaptea-ncet, ticnit se lasă –
Poezie, sau destin –
Luna urcă, somnoroasă, –
Vino, vin!

Este linişte, răcoare,
Codrul e de farmec plin –
Pe sub teii încă-n floare, –
Poezie, sau destin.

În suavele parfume
Poezie, sau destin –
Ori pe unde-ai fi în lume, –
Vino, vin!

Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin –
Ah, ce clară noapte-albastră, –
Poezie, sau destin.

Să-mi stea cablu’ în gât

Este ştiut că părinţii nu ni-i alegem  şi cred că e bine că nu avem această posibilitate, ar rămâne prea mulţi oameni fără copii. Până acum câţiva ani nu prea aveai cum să-ţi alegi nici compania de cablu. Primii care îşi întindeau „maţele” prin bloc (cartier) aia aveau monopol. Aşa m-am pricopsit şi eu cu ai mei (sunt aia care nu pot difuza meciurile din Liga 1)odată cu achiziţionarea unui apartament. Naiv cum sunt nu am vrut să renunţ la ei în momentul în care concurenţa mi-a bătut la uşă şi m-a pricopsit cu o mufă în calculator şi cu nişte telefoane pe care nu le folosesc nici accidental, chiar dacă ar fi fost mult mai uşor să mă duc să plătesc totul într-un singur loc. De la naivitate la prostie este un singur pas şi eu nu mă puteam abţine să nu-l fac. Aşa că m-am legat la cap cu un nou contract trecând de la clasicul analogic la televiziune digitală prin cablu. Ofertă generoasă, numai că din cele 42 de milioane de posturi pe care le plăteam recepţionam bine vreo 30 de milioane plus încă 4 canale care difuzau exclusiv filme (în mod normal pe astea nu trebuia să le primesc pentru că nu le plăteam). După doi ani de pasivitate, acum câteva zile, mă trezesc la prima oră dornic să-mi cer drepturile. Scurt formulez o sesizare că nu văd aşa şi pe dincolo şi la fel de scurt sunt contactat, mi se cere nu ştiu ce cod şi treaba se rezolvă. Cum? Simplu, româneşte. În continuare canalele cu probleme  rămân de nevăzut dar cele 4 cu filme au fost tăiate. Firesc. Eşti obraznic, te ţii de sesizări, ia să te saturi căţelule mic. Mulţumesc, aşa merit. Să mă mut la ceilalţi ar fi simplu, la îndemâna oricui. Nu, eu sunt consecvent, vă rog frumos batjocoriţi-mă în continuare, pe banii mei. Voi şi alţii care îmi oferiţi servicii. În urmă cu 15 ani trăiam foarte bine fără mobil, cablu, internet, blog. Acum le am pe toate şi trăiesc să le plătesc.

Am revăzut derby-ul

Duminică la prânz am revăzut meciul Steaua – Dinamo. În direct şi din mijlocul tribunei. Neajlovul Puntea de Greci – Petrolul Răscăieţi, scor 1-1, s-a jucat la fel de prost dar pe infinit mai puţini bani. Fotbalul poate fi o plăcere şi după o zi de sapă, o seară de beţie sau o noapte la discotecă. Aceeia care sunt foarte speriaţi că DNA-ul poate băga după gratii prima ligă trebuie să ştie că există numeroase soluţii. În plus la acest nivel oamenii sunt mult mai paşnici, în ciuda zecilor de litri de bere consumată pentru combaterea caniculei  nimeni nu s-a încăierat. Scandarea zilei, pe care am auzit-o de minim 50 de ori, mi-a produs o reală plăcere :”Mama – mare când trăia, tot cu Argeşul ţinea!”

PS

După cum se vede în fundal, caii sunt încă liberi.

Ţara mea

 În ţara lui mură-n gură

(Nina Cassian)

În ţara lui Mură-n Gură,
totu-mi este pe măsură.
Când mă scol de dimineaţă,
Nu la şapte, ci la zece,
Vine-o tavă cu dulceaţă
Şi-un pahar cu apă rece.
Şi dulceaţă zice: ia-mă!
Şi paharul zice: bea-mă
Ia-mă!Bea-mă!
Uşor de zis!
Însă gura s-o deschizi,
Nu-i deloc aşa uşor!
-Ajutor! Ajutor!
Linguriţa, grijulie,
Îmi deschide gura mie.
Ei, aşa mai merge, zic,
Dacă mă ajuţi un pic!

Dar e timpul să fac baie!
Apa intră în odaie
Cu volanele-i albastre.
– Ne-adresăm domniei voastre!
– Cum doriţi să fiţi spălat?
Uite-aşa, culcat în pat!
Cum doriţi să fiţi lăut?
Uite-aşa, în aşternut!
Iar, acum prosopul cel pufos
Se înclină, moale, până jos
-Eu să va frec aş vrea , pe spate
-Nu, vai de mine, nu se poate!
Întreabă-te şi întreabă-mă
Cum pot sa ies din plapumă?
Afară-i frig, în pat e cald
La urma urmei nu mă scald!

În ţara lui Mură-n Gură,
Caşti o gură cât o şură,
Şi îndată-ţi pică-n ea,
Tot ce vrei şi tot ce ai vrea!
Sărmăluţe-n foi de viţă,
Supă caldă, tocăniţă,
Cozonac, compot, halviţă
Cârnăciori şi ciulama,
Murături, etc.

………………………………

Puţină logică la nuntă

Cu o destul de mare întârziere am servit şi eu „Nunta mută” a lui Horaţiu Mălăele. Despre film s-au exprimat destui, mult mai pricepuţi la asta decât mine, dar nu mă pot abţine să nu punctez un lucru. În materie de logică mulţi dintre regizorii români sunt repetenţi, aşa că nu putea face excepţie nici H.M. chiar dacă este la debut. În cazul în care îţi respecţi privitorii, mă refer la cei care au absolvit măcar 8 clase, nu ar strica puţină rigoare, chiar dacă în artă sunt permise numeroase compromisuri. Să revin la chestiune. Povestea care dă miez filmului debutează cu doi tineri care se împerechează (se iubesc, fac dragoste, asta în cazul în care nu vă place prima formulare) în mijlocul unei poieniţe plină de flori uşor trecute având pe fundal o pădure zdravăn înfrunzită. Aparent nici o problemă. Mai facem câţiva paşi  prin peliculă şi aflăm că tocmai a murit Stalin, asta la aproape două săptămâni după scena cu pricina. Cum m-am mai intersectat cu istoria, ştiu că Tătucul a plecat direct în iad la începutul lui martie, verific, să nu fac o contuzie (cum ar fi spus nea Nelu) şi mă conving că aşa este: pe 5.03.1953 poporul sovietic a scăpat de dihanie. Deci, pe o logică simplă, conform lui H.M. în februarie câmpurile din România sunt pline de flori iar pădurile gem de verdeaţă şi păsărele care ciripesc.

Nu caut pete în soare, dar totuşi … puţină logică, chiar şi la o nuntă.

PS

Nu vreau să mai vorbesc şi despre felul în care arătau casele dintr-un sat românesc în 1953.

Legend…

O scurtă incursiune în cutia cu vechituri m-a adus faţă în faţă cu „Legend of the lost” (1957).  Adică: eu, Sophia Loren şi John Wayne, aproape un triunghi dacă prin cadru nu ar fi trecut destul de des şi Rossano Brazzi. Comori pierdute la fel ca şi idolii unora dintre personaje, mult nisip, cămile şi un John Wayne care acţionează cu succes şi în afara vestului sălbatic, cam astea sunt ingredientele. La final, când îmi ziceam că s-a muncit ceva în studiourile americane pentru a plămădi decorurile, regizorul s-a găsit să mulţumească autorităţilor Libiene care i-au permis să le filmeze deşertul şi palmierii.

A se servi cu un whisky rece şi multă cola de la frigider.