Pompa şi nevasta

Să ai o roată dezumflată la bicicletă poate duce uneori la … divorţ. Nu e nicio metaforă. M-am convins singur săptămâna trecută când am ieşit la o plimbare scurtă prin cartier. După primele două pedale, executate voiniceşte, am constat că nu prea mai am aer în roata din faţă. Să mă întorc acasă e uşor de zis dar greu de făcut, având în vedere că trebuia să urc în spinare până la etajul 7 monstrul din fier, cauciuc şi plastic care cântăreşte în jur de 18 kilograme. Să las bicicleta în faţa blocului nu se cade, de ce să ispitesc nişte bieţi oameni? Aşa că aproape pe „geantă” am luat-o printre blocuri, prin zona de garaje, în speranţa că voi găsi un mecanic auto ambulant care să mă ajute cu nişte aer. Norocul părea să-mi surâdă rapid, observ un Logan cu toate maţele pe dinafară, aşa că mă reped şi cer o pompă. Surpriză, de sub maşină iese o femeie, cu fizic de copil proaspăt promovat în  clasa a 3-a, care mă informează că are toate sculele posibile, dar nu şi ce vreau eu. Plec cu cauciucul fleaşcă şi imediat pun pleoapa pe un grup de băutori de bere, parcat în buza unui garaj. Patru bărbaţi şi o femeie serveau câte o bere şi spărgeau nişte seminţe. De poftă. Îmi expun păsul şi un tip cam la 30 de ani, proprietarul garajului, îmi spune că din ce ţine minte ar trebui să aibă o pompă pe undeva printre „dărâmături”. Omul se pune pe căutat, iar după vreo 3 minute doamna, aveam să constat că era soţia proprietarului, îl întreabă pe acesta: „George, da tu ştii cum arată o pompă, că de când nu ai mai dat una cred că ai uitat”. Miros ceva pericol în aer, dar nu sunt pe deplin conştient de situaţia explozivă. George apare cu o pompă de picior absolut uriaşă, probabil în trecut fusese folosită pentru camioanele de mare tonaj. Un domn din grup remarcă rapid scula: „Legea compensaţiei Georgele, ai venit cu mătărânga asta ca să ne păcăleşti”. Doamna începe să râdă şi susţine că dacă ar trebui să compenseze ceva, George ar trebui să aducă un tun. George îmi arunca priviri tot mai tăioase, şi din dorinţa de a pompa mai repede îmi prinde mâna între pedala pompei şi baza acesteia.

Suspecţi de serviciu

Faptul în Bucureşti a aterizat un înalt oficial al SUA, care a venit să ne livreze gratis găurile din gogoşile americane, a reuşit să dea peste cap traficul într-o mare parte a Capitalei. Cum sunt consecvent dictonului „unde-i rău, hop şi eu”, normal că ieri am avut cam acelaşi traseu cu cel al lui Joe Biden. El în limuzină, eu pe jos. Chestie de vârstă. Cum trotuarele au fost tivite cu poliţişti şi jandarmi, era imposibil să nu ajung să am dialog cu cel puţin unul dintre ei. Şi am fost abordat de un domn jandarm. Stăteam la semafor de mai bine de cinci minute, alături de alţi şapte – opt pietoni, deoarece un poliţist care fluidiza traficul probabil uitase de noi, când domnul jandarm a venit direct la mine şi m-a invitat să circul. Cum traseul meu presupunea traversarea străzii şi nici nu aveam de gând să mă sinucid, am întrebat senin de ce să circul tocmai eu . „Pentru că arătaţi suspect”, a venit răspunsul. „Suspect de ce anume?”, am întrebat. „Acum ce facem, ne întindem la vorbă?”, „Păi te-am întrebat eu de vorbă?”, am replicat. Între timp, sătui să facă plajă la marginea trotuarului, mai mulţi pietoni au început să vocifereze, situaţia devenind uşor inflamabilă. A stins-o poliţistul din intersecţie, care ne-a îndemnat şi el să circulăm, din fericire în direcţia pe care ne-o doream. Suspectul de serviciu, adică eu,  şi-a continuat drumul, lasând neterminat fructuosul dialog cu omul legii.

PS

Precizare, în urmă cu două zile m-am bărbierit parţial şi m-am tuns regulamentar. Cum nu cred că jandarmii citesc gândurile, probabil că  rucsacul voluminos pe care îl purtam mă plasa pe lista suspecţilor.

Doctorul

Precizare: ghilimelele pot fi puse după cum doriţi.

Pentru politicieni am o simpatie specială. Cum la vârful acestei scene de circ ambulant, ar spune scepticii,  care prezintă, zic tot aia,  dihănii, ciudaţi, monştrii şi contorsionişti, nu am depistat  în 24 de ani un om care să-mi înşele aşteptările, simpatia s-a transformat în admiraţie. Unul din oamenii politici pe care îl admir în mod deosebit este medicul Sorin Oprescu. Desigur mai am şi alţi favoriţi: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Adrian Năstase, Elena Udrea, Victor Ponta, dar totuşi în cazul doctorului e ceva special. Mi-a plăcut de la prima întâlnire iar apariţiile sale ulterioare nu au făcut decât să-mi confirme acel prim sentiment. Recent m-am întâlnit cu domnia sa la o conferinţă de presă pe teme medicale  susţinută de doi academicieni. Cum academicienii au mult timp liber, timp în care unul din ei a şi făcut o descoperire care a uimit lumea ştiinţifică, au sosit la întâlnire la ora fixată. Ocupat să rezolve problemele noastre, domnul Oprescu a întârziat doar 80 de minute. Cum are atâtea pe cap, doctorul primar cred că nu aflase despre ce se discută, sau dacă da, probabil nu-i stârnise interesul. Aşa că a simţind cam ce vrea lumea să asculte a spus  câteva fraze despre lumea medicală, întâmplător ultima o contrazicea pe prima, dar astea sunt simple amănunte. Probabil neştiind că în partea din faţă sunt aşezaţi câţiva jurnalişti, atunci când deplângea soarta sistemului şi a medicilor în floarea vârstei, a arătat cu mâna spre mine şi spre două fete de la două televiziuni. Era clar că ne cunoaşte bine, medici nu suntem, dar totuşi avem potenţial de pacienţi. Cum treaba îl presa, după cinci minute a decis să părăsească adunarea, deşi ceilalţi domni de la prezidiu vroiau să mai spună câte ceva, nu înainte de a ne încânta şi cu două bancuri, unul uşor autoironic, despre inteligenţă şi diplome şi cum divinitatea a început să ofere cartoane atunci când se terminase inteligenţa, asta în timp ce un academician tocmai îi oferea o diplomă celuilalt , după ce în prealabil îi dăduse şi lui una. Scurt, la obiect, tranşant, competent, enciclopedic, ca tot politicianul, domnul Oprescu parcă are şi ceva în plus. Bucureştiul pare rezolvat, parcă ar merita şi ţara o şansă!

Va fi sau nu va fi?

Va fi sau nu va fi război? Toată lumea discută, amatorii de scenarii au intrat în fibrilaţii, oamenii oneşti sunt îngrijoraţi, canaliile îşi freacă mâinile, iar eu mă uit la livretul militar ca soldatul la păduche, după ce am aflat că ţara vrea ostaşi de cel mult 35 de ani.

Doi oameni ai străzii, incredibil de rău îmbrăcaţi şi neînchipuit de urât mirositori, lecturau, ca tot omul în parc, un ziar. Ei aleseseră, sau mai bine zis găsiseră, Libertatea. „E clar mă, o să fie război, rusu e hotărât. Uite ce zice asta de 29 de ani  aici în articol, că el nu merge în război, că să se ducă politicienii. La fel zic şi eu, de ce să-mi las eu viaţa mea liniştită şi să mă lupt să facă aştia …. mare! Oricum am 46, mă doare la fix un metru de vârful ….”. „Lasă bă, să se ducă aştia tineri, de 20 de ani, eu am făcut destule pentru ţara asta!”, rotunjeşte ideea non-combatului celor de peste 40 de ani al doilea boschetar, cu o vârstă imposibil de precizat. Cum am un simţ olfactiv dezvoltat şi un ficat sensibil, cu toată curiozitatea care mă bântuie, a trebuit să mă depărtez de locul dialogului. Întrebarea rămâne: „va fi sau nu va fi?”, şi nu am un răspuns valid, dar abia acum încep să înţeleg cifrele prezentate de specialiştii guvernului legate de  creşterea nivelului de trai, dacă şi oamenii străzii au o „viaţă liniştită”…