Am învins sistemul bancar!

Interacţionez foarte puţin cu sistemul bancar, care probabil s-a convins că nu poate lua de la mine mai mult decât ia acum. Cu trei ani în urmă mi-am făcut un card la banca pe care o văd de la geamul dormitorului pentru că trebuia să cumpăr ceva şi nu ţineam să mă plimb prin oraş cu banul la pungă, după modelul Becali. După tranzacţie aproape am uitat de cardul stors de vlaga finaciară până când, anul trecut am primit o înştiinţare cum că mi-a expirat plasticul şi ar fi cazul să mă prezint la ghişeu să-l ridic pe următorul. Fără prea multă grabă am ajuns la bancă să ridic noul card, dar ghinion, doamna care se ocupa de acest sector lipsea puţin. „Nicio problemă, să lipsească liniştită, o să revin”. Am revenit după două luni şi o doamnă uşor crispată m-a informat că, simţindu-se abandonat, cardul a plecat la sediul central, dar dacă fac o cerere se va întoarce. „OK, fac”. Uşor de zis, dar doamna care avea cheia de la fişetul cu cereri  nu era în zonă. Zâmbind, i-am spus că o să revin. Am revenit, s-a găsit doamna, s-a făcut şi cererea, dar, ghinion, s-a blocat sistemul, aşa că…trebuie să revin. Simţind că sistemul are probleme, am zis să nu-l forţez.

După un an am revenit. La prima oră m-am prezentat la ghişeu, am explicat că până acum ghinionul şi-a făcut de cap în relaţia noastră, dar că totuşi aş vrea să recuperez acel card, pentru că nu aş vrea să moară părăsit.  Partenera mea de dialog a lăsat impresia că nu este foarte convinsă de povestea mea, dar că fişa postului o obligă să mă creadă,  a completat nişte foi, eu  am semnat şi m-a trimis într-un birou alăturat la colega de la carduri. M-am dus şi normal pentru mine, dar îngrijorător pentru noua doamnă din faţa mea…sistemul s-a blocat. Acum era clar că toate doamnele care intraseră în contact cu mine începuseră să mă creadă. Am zâmbit amabil şi am anunţat că o să revin, dar nu după un an ci mai pe seară. Om de cuvânt, am revenit şi m-am dus direct la doamna cu cardurile. I-am zâmbit, mi-a răspuns uşor fâstâcită, explicându-mi că după plecarea mea sistemul a mers strună, a tastat câte ceva şi cu o voce aproape sugrumată m-a anunţat că … sistemul s-a blocat. A apărut şi şefa de sucursală, şi prima doamnă de la ghişeu, şi în momentul în care se pregăteau să-mi livreze nişte scuze am început să râd explicându-le că nu e nicio problemă şi dacă e cazul am să revin. M-au rugat să rămân pe loc, s-au retras prin nişte cotloane şi după cinci minute doamna de la carduri a intrat extrem de relaxată, a lovit aerul cu palma şi m-a anunţat: „am învins”. A lipsit puţin să ne şi îmbrăţişăm. Atmosfera s-a destins, în premieră am şi auzit nişte bancuri într-un sediu de bancă, iar cireaşa a fost servită la ieşire când doamna de la ghişeu, toată un zâmbet, mi-a strigat : „Esteeeeeeee, ai reuşit, te aştept săptămâna viitoare”. Mi-am dat seama că într-adevăr am învins sistemul, l-am făcut, fie şi pentru câteva minute mai uman şi mai relaxat.

Cochetărie extremă

Dresat de viața bulevardului care mi se scurge pe sub ferestre, ori de câte ori aud o bubuitură, mă prezint în balcon să văd ce accident s-a mai produs. Sâmbătă, pe înserat un troleibuz nervos a luat în plin un domn, care circula scăpat de sub control pe mijlocul șoselei,  și l-a trimis la odihnă sub botul unei mașini Opel bine întreținută. Destul de viguros, domnul nu a stat foarte mult timp întins pe asfalt, și-a strâns în grabă câteva din efectele personale rispite pe jos și s-a repezit, alături de un prieten-martor, spre troleibuz. Experiența îmi spunea că urmează un set de înjurături și eventual o partidă de box. Aiurea! Ignorând-ul pe șofer, destul de marcat de eveniment, accidentatul s-a postat în fața unui geam, a scos din buzunar un pieptene și a început tacticos să-și aranjeze părul. Operațiunea a durat ceva timp, doar apariția unui echipaj Smurd l-a întrerupt pe respectivul domn din ferchezuială. Când a apărut și poliția (doi subofițeri care s-au deplasat la fața locului pe jos) accidentatul tocmai se spăla tacticos pe mâini într-o băltoacă formată pe trotuar. Cum omul ieșise la o plimbare de relaxare, a refuzat invitația celor de la Smurd de a merge la spital și după ce a semnat câteva hârtii și-a continuat deplasarea, relaxat și cu părul atent aranjat.

Domnul Dan

A debutat pe scenă sub numele de Otrăviţă, probabil din cauza activităţilor de bebeluş îndărătnic, dar cum a înţeles repede cum stă treaba pe lumea asta, s-a liniştit şi a devenit Dănuţ. Un Dănuţ care l-a ţinut ani buni, chiar dacă între timp şi-a atras şi alte forme de apelare. În liceu s-a impus drept Conu’, poate şi din cauza unui tic verbal, dar şi a felului uşor altfel  de a spune poveşti şi de a interpreta lucrurile. O confuzie de bun augur i-a adus porecla tatălui: Dede.  Simţind nevoia să contribuie cu ceva la acest nume glorios, dar şi din motive tehnice legate de moşirea unui blog,  a venit cu un S şi aşa a apărut DedeS. Când credea că s-a obișnuit cu toate numele posibile s-a trezit strigat (la locul de muncă, unul plin de tineri) Domnul Dan. Domnul Dan azi, Domnul Dan mâine, și într-un târziu şi-a dat seama că ceea ce el credea că este o glumă nevinovată de interior, nu era deloc o glumă.  Când într-un alt context şi într-un alt cadru s-a pomenit Nea Dan, a aruncat o privire peste umăr, într-o oglindă uşor mâncată de patima ruginii şi a văzut un bărbat oarecum asemnător cu tânărul pe care-l ţinea minte. Nu-i place Domnul Dan, dar e conştient că i se va face dor şi de această formulă nedorită atunci când într-un autobuz un tânăr îl va bate pe umăr şi-l va întreba senin: „Tataie, vrei să stai jos?”. Bolnav de respect, Domnul Dan ar da nişte ani să nu mai fie atât de respectat !

Acarul Păun lucrează în presă

În urmă cu nişte ani, nu mulţi, dar nici puţini, eram prezent săptămânal la matinalul celor de la postul  B1TV, unde alături de actorul Alexandru Conovaru făceam o revistă a presei sportive, ceva mai glumeaţă. După vreo 2-3 ani de apariţii matinale, începusem să  fiu luat la ochi de pensionarii din cartier. Cum sunt un adevărat maniac al plimbatului prin pieţe, mă ciocneam destul de des cu cei autointitulaţi „vulturii pieţelor”. Mai o glumă, mai un tras amical de urechi pentru că eram fie prea antistelist, fie antidinamovist, până m-a luat în primire un pensionar, vecin de cartier, care probabil mă pândea. Pe scurt, omul a început să mă critice tot mai vehement pentru „pâinea murdară pe care o mănânc în cloaca aia de băsişti”. I-am explicat că nu abordez teme politice la TV, că discut exclusiv despre sport  şi că pâinea mi-o câştig din altă parte, de la un ziar, dar demersul a fost inutil. La un moment dat, prinzându-mă la înghesuială, la propriu,  într-un autobuz omul a început să ţipe că am taiat pensiile şi zeci de ochi m-au fixat acuzator. Între timp matinalul a ieşit din grilă, astfel că nici eu nu am mai apărut la televiziunea care tăia pensii. Am început să fiu invitat tot mai des la GSP TV, post aflat sub pălăria lui Dan Voiculescu. Din nou glumiţe prin pieţe, unele mai groase, cu  nişte băieţi din galeria Stelei care ar dori să-mi numere dinţii, altele amabile, până când vecinul de cartier m-a luat din nou în vizor. Era mulţumit că mi-a venit mintea la cap şi nu mai apar la ” jigodiile alea băsiste”. L-am întrebat dacă acum e mândru de mine că sunt invitat la postul lui Voiculescu şi implicit  i-am dat şi pensia înapoi. M-a privit cu relativă scârbă şi mi-a zis că eu vorbesc numai de sport, ce treabă am eu cu pensia lui reîntregită. Între timp a murit şi GSP TV, dar omul nu m-a uitat, aşa cum ar fi fost normal, de altfel mi-a mărturisit că sunt singurul jurnalist pe care îl cunoaşte, deşi nu a citit niciodată ce scriu eu pe la ziarele alea care mă plătesc. Din când în când mă  informează că mai e puţin şi scapă ţara de noi, fiind evident că mă consideră un fel de instrument al lui Băsescu. Sper ca zilele astea să nu ne întâlnim, simt că e foarte nervos şi nu aş vrea să stricăm prietenia.

PS

Dacă aş putea să gândesc „antenistic” aş spune că de două ori în ultimii 10 ani am rămas şomer din cauza lui Băsescu! Dar nu pot!