Ben Hur

Ca în vremurile bune, când oamenii erau obișnuiți să plătească atunci când doreau să vadă un film, sâmbătă seara am mers la cinematograf. O carte și un film făcut după ea cu mult înainte să mă nasc au reprezentat combustibilul care m-a pus în mișcare. Nu puteam rata noua ecranizare a romanului „Ben Hur”!

Nu fac comparații nici cu pelicula celebră, îngropată sub statuete Oscar, cu Charlton Heston în rolul principal, și nici cu cartea, deși tentația există, mai ales că pelicula cea nouă, regizată de rusul Timur Bekmambetov, conține câteva erori demne de semnalat, dar pe care vă las să le descoperiți singuri. Efectele speciale sunt la locul lor, dar nu obosesc spectatorul  prin frecvență, povestea e spusă cursiv, chiar și miracolul din final este suficient tușat.

Cu gândul la o glumă din anii adolescenței („tu ai văzut cartea sau ai citit filmul?”) îmi permit să fac o recomandare: citiți cartea, care a fost binecuvântată de Papa Leon al XIII-lea,  a rivalizat cu Biblia în ceea ce privește vânzările și  s-a aflat într-o adevărată cursă, pe palierul popularității, cu „Pe aripile vântului” (Margaret Mitchell).

Asta nu înseamnă că filmul trebuie ocolit.

Cu „tatăl lui Zorba” în Deltă

O vizită în Delta Dunării este memorabilă, indiferent cum se petrec lucrurile, în rău sau în bine, cu pește sau fără, cu oameni buni sau răi. La final de primăvară am poposit la Uzlina, la Gulliver Delta Resort (un loc plăcut) în plină prohibiție. Norocul peștilor și norocul meu pentru că în geantă strecurasem și o carte, „Raport către El Greco”, scrisă de Nikos Kazantzakis, „tatăl” celebrului Zorba. Lectura a fost memorabilă și la acest lucru a contribuit din plin și locul desfășurării acțiunii. Cartea, de o sinceritate absolută, de care sunt capabili mai ales oamenii ajunși la capăt de drum, așa cum era și autorul în momentul scrierii, conține o supradoză de melancolie, numai bună de consumat între două ape, dar și  multă revoltă, împotriva oamenilor, a istoriei, a divinităților. Recunosc, există câteva descrieri pe care citindu-le, indiferent unde te-ai afla în momentul lecturii, simţi nevoia să te ridici şi să pleci spre Grecia. M-am ridicat și eu, dar cum în față era Dunărea, în stânga un canal, iar în spate tot Dunărea, m-am așezat la loc și am continuat să citesc. Recomand cartea, la șes sau la munte, dar mai ales în Deltă!

-Despre cartea ca obiect în sine am scris AICI.

-Despre această călătorie m-am mai exprimat imediat după întoarcerea din Deltă:

***„Oamenii au așteptări diverse de la alți oameni. Un om, o așteptare sau o asteptare de la un om, ori poate invers.Săptămâna trecută am întâlnit (la Uzlina) un domn, care fizic depășise în fugă prima și a doua tinerețe, (în cască mi s-a suflat că pe prima am depășit-o și eu)  dar care sufletește era bine ancorat în al treilea deceniu de viață. Omul are, pentru că mai trăiește după întâlnirea cu mine, un talent rar de a duce absolut orice discuție în zona eroticului, după care, invariabil, vine și cu câte un banc fără urmă de perdele, edificator pentru cei mai grei de cap și ruinător pentru pudibonzi. Că vorbești de sapă, de blugi rupți, recolte, pescuit, bărci, noapte, zi, limbi straine, bani, muzică el te aduce la punctul de plecare al tuturor oamenilor (sper că nu trebuie să vă spun un banc pe aceasta temă) sau nu neapărat, deși activitățile sunt înrudite. După câteva zile m-am obișnuit și cu stilul și cu omul. La un moment dat a început o discuție cu tentă religioasă în care apăreau Adam și Lucifer. Instinctiv mi-am pus o mână în capul defrișat de păr și mă pregăteam pentru o avalanșă de blasfemii pornografice. Când discuția a ajuns la capăt, mi-am dat seama că nu reținusem nimic din ea, tocmai pentru că fusese extrem de serioasă, iar eu mă așteptam la cu totul altceva. Orizontul de așteptări îmi fusese înșelat tocmai pentru că îi pusesem omului o singură etichetă.Mi-am dat seama că inclusiv eu am prieteni din adolescență, care, în ciuda deceniilor de post, rugăciune și maximă seriozitate, încă mă văd ca pe zurbagiul de la 20 de ani. Mulțumesc prieteni! ”(DEDES.ro)

***„Delta Dunării este raiul pescarilor, aşa am considerat până când am ajuns în premieră în acest loc exact la mijlocul perioadei de prohibiţie la pescuit. Cu aşteptările setate la nivel minim m-am prezentat în buza stufului exact cum intră un om aflat la cură de slăbire într-o cofetărie. Somnul (nu peştele) părea singura soluţie menită să mă ţină la distanţă de ispită. În plus, gazdele de la Gulliver Delta Resort, au avut grijă să-mi inhibe orice gând necurat precizând clar, că se poate pescui, dar după 8 iunie, când se termină prohibiţia. Chiar dacă oamenii de afaceri, teoretic, sunt nişte rechini, mai nou văd că sunt preocupaţi şi de grija peştişorilor. Cum subiectul nu-mi dădea pace, am zis să intru în vorbă şi cu localnicii cu care m-am intersectat. „Amendă”, „dosar penal”, „nu e voie sub nicio formă” au fost principalele mesaje care m-au convins că lumea prin zonă s-a mai schimbat de la ultimele mele vizite. Simt nevoia să precizez, pentru a spulbera orice dubii, că în bagaj nu aveam nicio lansetă, şi toate întrebările erau pur informative. Aşa stând lucrurile m-am reorientat şi trebuie să admit că am văzut cu adevărat Delta Dunării abia acum, când principala atracţie reprezenta un fruct interzis. Lacurile şi canalele luate „la pas” cu barca reprezintă o desfătare pentru ochi. Pentru pesimiştii de serviciu trebuie spus că un ghid serios şi bine intenţionat îţi demonstrează că Delta conţine în continuare plante (nuferi albi şi galbeni, ferigă plutitoare) şi păsări (pelicani, lebede, cormorani, berze) uimitoare. Iar cine iubeşte viaţa şi vietăţile, trebuie să înţeleagă şi moartea, aşa că o vizită la Sulina, unde cimitirul este în top trei atracţii turistice, merită făcută. Pe o planetă devenită tot mai mică din cauza internetului, Sulina este unul dintre locurile în care te poţi simţi la marginea lumii, fără să îţi fie teamă că o să cazi. Cum telefoanele mobile nu au semnal puternic peste tot (dar suficient ca să poţi comunica atunci când este neapărată nevoie) cei înrobiţi de aceaste micuţe maşinării care te poartă cu uşurinţă pe drumul de la iad la rai, tur-retur, au ocazia să ridice, pentru câteva clipe, ochii spre cer şi să admire albastrul ne-trecut prin niciun filtru artificial….” (BURSA.ro)

 

Concurs!

Dedes.ro oferă unui „cititor călător” o întâlnire cu Jules Verne, un maestru al călătoriilor și aventurilor. Tot ce trebuie să faceți ca să aveți șansa să câștigați cele două volume, publicate la editura Adevărul, ale romanului „ȚINUTUL BLĂNILOR” este să: – dați like paginii „Cititor calator ” (în cazul în care nu ați făcut-o deja) și să răspundeți, până pe 31 august,  printr-un comentariu (aici sau acolo)  la întrebarea: „Ce carte de Jules Verne v-a plăcut?”.

Tragerea la sorți va avea loc pe 1 septembrie, spre înserat!

La drum cu urmaşii baronului Munchausen

Am călătorit cu trenul după o pauză consistentă, mai lungă de un deceniu. Habar nu mai avem despre felul cum mai arată interiorul vagoanelor și nici despre „fauna” care le populează. Ziua era una liberă pentru tot poporul, destinația una de relaxare (Brașov), deci bănuiesc că publicul era puțin diferit de cel obișnuit. Oricum, prima impresie, a interiorului vagoanelor, a fost una bună, prin comparație cu ceea ce era în vremurile când făceam naveta săptămânal pe ruta București – Găești.

În vagon m-am trezit împresurat de „seniori”, iar în momentul în care a intrat controlorul am crezut că urmează să împartă și pensiile. Vorbăreți nevoie mare, bătrâneii,  au început să povestească diverse întâmplări din ultimele lor aventuri pe munte. Plimbări de zeci de kilometri prin Urali, cățărări uluitoare în Carpați, tehnici de supraviețuire, ultimele noutăți în materie de echipament, au fost câteva din temele de discuție care m-au zdrobit pur și simplu. Eram prost echipat, nu mă vedeam rezistând la drumuri pe creste de munte de câte 50-60 de kilometri și nici măcar la dormit în aer liber în mijlocul pădurii sălbatice nu mă calificam. Când o doamnă a început să povestească unor prieteni din provincie despre o ploaie torențială, din vara trecută, cu mașini plutind în derivă și oameni cu apa până la piept în fața magazinul Unirea, convingerea că sunt în compania urmașilor baronului Munchausen s-a întărit definitiv. În timpul călătoriei lecturam „Odiseea marțiană – maeștrii anticipației clasice”, dar concurența era mult prea puternică pentru Jules Verne, H.G. Wells sau Alexandr Beleaev, semnatarii povestirilor din volum.

Ajuns în Bușteni, sub impresia povestirilor pensionarilor m-am ambiționat dincolo de posibilitățile fizice și într-o mișcare necontrolată pe traseele din jur și chiar prin localitate, până la sfârșitul zilei am parcurs 35 de kilometri. Evident că a doua zi eram paralizat de la gât în jos, dar mai rău mă durea gândul la pensionarii care probabil încă zburdau precum caprele de munte.

Cu moralul la pământ, a treia zi urmăream știrile Pro TV. Deodată o știre m-a făcut să sar până în tavan, era vorba despre doi turiști de 70 de ani  rătăciți, speriați, epuizați, recuperați de către salvamontiști. În imagini apăreau doi dintre colegii mei de vagon, printre cei mai vorbăreți. Cu sufletul mai ușor, am revenit la maeștrii anticipației clasice.

Beția libertății

Viaţa mea? O cascadă, acum cred că mă apropii de impactul cu fundul lacului, ca să nu zic al sacului. Cum vrei să ți-o povestesc, pe scurt sau pe lung? Aaa, pe lat, ești curvit! Bravo.

Am făcut seminarul teologic, înainte de 90, am prins o parohie mare în București, eram pe cai mari și dintr-o dată s-a rupt ceva în mine, m-am certat cu Dumnezeu…Hai sictir! Te văd că îți sclipesc ochii, ești curvit, nu muști din astea. Asta e varianta pentru fraierii cu pretenții, așa pică mai ușor o jumătate, agăți cu ea și un șmecheraș de birou și o babă dornică să dea de pomană.

Hai să-ți zic cum a fost. Am terminat o școală profesională și m-am trezit până la 25 de ani și cu servici bănos la IMGB și cu casă și cu nevastă. Așa era sistemul, nu eram eu mai cu moț. Știam ceva meserie și eram bun de gură. Între timp am făcut și liceul la seral și o școală de maiștri. Le aveam pe toate și nu aveam nimic. Atunci lipseau multe, mai puțin băutura. Câștigam mult, cât pentru cinci bețivi. Și am început să beau. I-am prins gustul, e bună.  La început am băut nevasta. S-a dus. Femeie orientată, zicea că nu are noroc dar îl caută. Îl căuta încă de când era cu mine. Știi unde greșesc bărbații? Se feresc de femeile frumoase și deștepte. Asta e combinația care îi sperie. Frumusețea mai merge, dar deșteptăciunea nu se admite. Că dacă e și așa și așa face și drege cu unu și cu altul. Se leagă la cap cu o proastă și după aia toată viața se vaită că aia e proastă și-l plictisește. Păi cum, proastă, cicălitoare, eventual urâtă și grasă, dar  fidelă. Asta da calitate, face toți banii. În fine. Ascultă ce îți spun, atacă la frumoase și deștepte. E culoar!

După aia am băut casa. Îmi stătea pe cap. Mă limita din toate punctele de vedere.  Acum mă beau pe mine. Mai am puțin și termin.  Îmi pare rău că mă duc și în urma mea rămâne atâta băutură.  Eu nu înțeleg de ce ne plângeți atâta de milă. Dă-mi acum o casă, un servici, o femeie și un copil și m-ai distrus. În mocirla asta în care credeți voi că mă scald sunt cel mai liber om. Dar cum ai ajuns așa, mă întreabă unul și altul? Ești un tip intelligent. Hai sictir. Păi de aia! Nu am nicio grijă.

Zici că dai o jumate? Măcar o litră, la intelectuali fac reducere. Ce? Orice!

Sinucigașul

Executam nişte fotografii de pe unul dintre podurile care traversează autostrada Bucureşti – Piteşti, când lângă mine parchează o maşină de poliţie. Am crezut că poliţistul mă abordează din cauza bicicletei parcate uşor abandonat-trântit.
-Bună ziua, ce faceţi aici?
-Fotografii!
-Aaaa, credeam că faceți altceva!
-Ce altceva?
-Eee… o prostie.
-Să mă sinucid?
-Da.
-Păi de ce aș face asta?
-Motive sunt destule.
-Nu mi-am dat seama.
-Bravo, sunteți un fericit!
După acest scurt dialog, polițistul a plecat, destul de abătut, la bordul mașinii de serviciu, lovită destul de serios pe o parte. Primul impuls a fost să încalec pe bicicletă și să îl urmăresc …să nu facă omul o prostie.