Eu, vecinul manelist

Cu stupoare am aflat că în mintea şi ochii unei doamne (undeva spre 50 de ani, din ce informații dețin este medic), care locuieşte în acelaşi imobil cu mine, sunt: vecinul manelist. Cum  am aflat? Doamna are un câine, o împerechere reușită între lup german și maidanez românesc și de câte ori se plimbă cu el pe afară, doamna îi vorbește mult și destul de tare.

La un moment dat,  săptămâna trecută  participam la o ședință a asociației de proprietari (da, e ireal, dar sunt în așa zisa conducere a unei astfel de asociații) când a apărut doamna cu cățelul, veneau de la o plimbare. „Uite, maneliștii s-au strans să se facă și ei că votează și decid”, i-a zis doamna câinelui, uitându-se la mine, singurul vizibil de la ușa liftului. La două zile după, dimineața, pe stradă mă intersectez din nou cu cei doi: „Vezi, maneliștii se duc și ei la servici”, a cuvântat doamna, după care s-a oprit privind lung spre mine. Cu această ocazie m-am convins că „maneliștii„ sunt eu, dar mi-am dat seama că la mijloc este și o confuzie. Există un vecin comun, mai vecin cu ea decât cu mine, care tot ascultă muzică îndoielnică cu volumul dat  mai tare, iar doamna probabil că ne confundă, deși din punct de vedere anatomic avem destul de puține în comun. De doamna care vorbește cu câinele mă doare în cot – nici nu îmi închipui cum aș putea lega un dialog cu ea, mai ales că am văzut că nici câinele nu-i răspunde – dar îmi pasă de părerea câinelui care o ascultă absolut plictisit. Așa că în viitor, cu riscul de a fi vizitat de poliție, voi renunța la obiceiul de a asculta muzică exclusiv la căști și voi încerca să-l informez pe câine care sunt gusturile mele în materie de muzică.

Sulina – capătul lumii din capul meu

Cel puţin o dată în viaţă orice om visează să meargă la capătul lumii. Am stabilit de câteva secole că pământul este o sferă, dar mintea umană, colțurasă, îl imaginează în continuare cu mai multe capete.

Să visezi nu costă nimic, să mergi la capătul lumii costă enorm, mai ales dacă ai ca punct de plecare România și consideri că  Australia, Chile, Alaska, Noua Zeelandă, Japonia sunt câteva dintre capetele acestei lumi fizice.

Dacă vă interesează sentimentul și nu neapărat să bifați o destinație exotică  pe hartă vă propun un loc – Sulina – unde eu personal m-am simțit exact ca la marginea pământului, chiar am avut sentimentul că dacă mai fac doi pași voi cădea din această lume și am să ajung în alta.

 

Cu fix un an în urmă am ajuns în acest oraș, pe care deși l-am văzut, călcat, pipăit, continui să-l consider un fel de unicorn mitic, rod al imaginației. Campat la Uzlina, am ajuns în oraș după un drum inițiatic pe apă. După câteva ore în barcă, primul pas pe pământul Sulinei mi-a lăsat impresia că am abandonat un vas mic și m-am transbordat pe un uriaș vapor, eșuat la marginea timpului.

 

Primul om cu care am luat contact, altul decât cei din barca cu care venisem, a fost un copil, care tocmai ieșise de la școală și care aștepta o barcă să-l ducă acasă. O privire mai lipsită de speranță nu am văzut decât la bătrânii eșuați prin aziluri. Am luat orașul la pas și sentimentul de abandon acceptat  m-a însoțit permanent. Clădirile, oamenii, instituțiile păreau să care povara unor povești cu circuit închis, în care trecutul și viitorul se împletesc în mod tragic, prea complicate pentru un venetic.

 

Inclusiv principalele obiective ale localității, farul, cimitirul (într-o totală opoziție cu „veselul” de la Săpânța), plaja reușesc să-ți sporească sentimentul de solitudine, indiferent de câți oameni te însoțesc. De altfel, ori de câte ori am cerut ceva informații legate de străzile pe care trebuie să o apuc să ajung într-un loc sau altul, răspunsurile păreau strunjite din același butuc: mergi drept și e imposibil să nu ajungi.

 

Sulina a devenit refugiul meu, deloc secret, în care fug cu mintea ori de câte ori simt că sunt prea în mijlocul acestei lumi!

10 ani

Dedes.ro a făcut, astăzi, 30 martie, 10 ani. A fost bine, putea fi și mai rău! Citit de câteva  zeci de mii de oameni,  ignorant de câteva miliarde, la fel ca autorul, blogul și-a văzut de ale lui, în ciuda vremurilor tulburi pe care le-a traversat.Câțiva oameni au râs, s-a mai și plâns, pe scurt, viață.
PS
Mai pe înserat o să oferim și niște cărți.

Bucurie

Un domn înalt, scheletic, încercănat, obosit, îmbrăcat cu  haine mai mari cu două – trei numere  se așează în fața mea zâmbind. Se uită pe geam și zâmbește sau râde pur și simplu.

Nu are căști în urechi, deci nu ascultă ceva amuzant, și nici nu citește nimic. „Nebunul râde de ce își amintește”, îmi zic. Cum fața mă trădează de fiecare dată – spre exemplu, dacă cineva mă plictisește/ enervează, fața are grijă să-i transmită acest lucru – omul bănuiește cam ce gândesc despre el și simte nevoia să se explice. „Mă scuzați, îmi dau seama că e ciudat să râd singur ca un nebun, dar nu mă pot abține. Am fost foarte bolnav, pe moarte ca să fiu direct, acum sunt la prima ieșire din casă după o foarte lungă perioadă și mă bucur de plimbare, de ce văd pe geam, de cer, de păsări, pe care nu credeam că am să le mai văd. Sunt foarte fericit, sper să mă înțelegeți.”

Înțeleg și simt nevoia să mă bucur.

Webstock, părerea de după

Am fost la Webstock și a fost bine în condițiile în care am reușit să mă concentrez la ceea ce se vorbea în zonă în proporție de peste 70%. Nu vreau să vă mint, au fost și momente în care nu am fost foarte interesat de un subiect, dar din fericire au fost destul de puține.

Mi-au plăcut Sorin Onișor, Alexandru Tomescu, Chinezu, Manafu, Robert Katai și atmosfera prietenoasă, am zâmbit la câteva dintre glumele lui Godină, fără să-i uit meseria, și am ridicat ambele sprâncene, a mare mirare la povestea de viață a lui Howard Dell.

Din păcate cele trei micro-conferințe din partea a doua a zilei s-au desfășurat în paralel și am fost obligat să aleg una și să regret că le-am ratat pe celelalte două. M-am lămurit parțial în legătură cu Instagramul, m-am nelămurit în totalitate în ceea ce privește Snapchat-ul și am rămas la fel de indiferent în legătură cu Linkedin, chiar dacă după conferință am accesat contul, am verificat cum stă treaba cu „puls-ul” și mi-am schimbat parola. Dacă va exista o ediție cu numărul 10 voi spune prezent!

Evenimentul a fost organizat de Evensys (http://www.evensys.ro/) și Vodafone (http://www.vodafone.ro/) în colaborare cu Bitdefender (https://www.bitdefender.ro/), HP (http://www.hp.ro), Coca-Cola (http://www.coca-cola.ro/), McDonald’s (http://mcdonalds.ro/), Raiffeisen Bank (https://www.raiffeisen.ro), LG (http://www.lg.com/ro/), Staropramen (http://staropramen.com/ro) și Siviero Maria (http://www.sivieromaria.ro/).

PS

Pot vedea ce am ratat AICI.

 

Sistemul vs eu

În ultima perioadă se vorbeşte enorm despre sistemul medical. Nu îmi place să înghit chestii rumegate de alţii, aşa că vă expun trei situaţii în care am interacţionat direct cu sistemul (ambulanţă – 2012, spital – 2011 farmacie -2007). Aceasta este realitatea cu care m-am confruntat eu!

1.Joi, înainte de vineri 13

Obişnuiţi să înghiţim pe nemestecate chestii mari, referendumuri, doctrine, democraţii, parlamentarisme, constituţii, ne trezim că nu avem dinţi suficient de tari şi de ascuţiţi pentru chestii mici. Ştiu, asta e fix boala prostului, care în final moare neconsolat cu grija altuia în cârcă.

Joi 12, nici măcar vineri 13, am pus mâna pe telefon formând, aproape fatidicul, 112. Am solicitat o ambulanţă pentru că 33,333 % din mica mea familie (am şi una mai mare) se simţea foarte, foarte rău. Cum era vorba de o femeie încă tânără, plătitoare de taxe, iar eu am vorbit la telefon absolut civilizat, altfel nu ştiu, ambulanţa a sosit după 90 de minute. Timp suficient pentru multe, inclusiv pentru ce e mai rău. Dacă s-ar fi bătut în stradă doi golani, care în viaţa lor nu au făcut nimic, salvarea sosea în 5 minute, oamenii cuminţi pot să moară liniştiţi în casele lor.

Sosită cu mare greutate, firesc, ambulanţa nu a găsit locaţia (un bloc aflat pe un bulevard important, deci foarte vizibil) la care trebuia să ajungă  şi, normal, a tras pe dreapta. Intr-un final am primit un telefon, de la dispecerat, care mă informa cum că suntem de negăsit. Despletit, deşi sunt tuns aproape zero, am alergat în întâmpinarea salvatorilor rătăciţi, pentru a-i poziţiona pe drumul corect. Ca la finalul sprintului, aş zice unul foarte atletic, am fost întrebat dacă eu sunt pacientul, e cu totul altă discutie. Ce s-a întâmplat după e mai puţin relevant în acest context.

Câteva ore mai târziu, după ora 23.00, o sirenă a maşinii de pompieri a sfâşiat liniştea nopţii (asta cu liniştea e o exagerare, în zonă e veşnic gălăgie) precum un câine o bucată de cotlet scăpat din mâna stăpânului. Maşina pompierilor a înaintat impetuos până când s-a oprit fix  în mijlocul intersecţiei. Şoferul a deschis geamul şi a întrebat pe cineva de pe marginea drumului unde se află numărul 81. A primit câteva explicaţii, a ambalat toate goarnele şi luminile a plecat în trombă, după care dându-şi seama că probabil iar a încurcat străzile a revenit în intersecţie, şoferul chestionând un alt trecător în legătură cu numărul 81. Urmează câteva explicaţii şi un nou start nervos. După ce o apucă pe strada numărul 3 a intersecţiei(în total sunt 5) mai face 100 de metri şi se opreşte. Se ştie, un nou pieton, iar numărul 81, şi de data aceasta nimic. Motorul a fost oprit şi maşina de pompieri a fost trasă pe dreapta, acolo unde am lăsat-o după 20 de minute de observaţie. Cineva, cu focul în spate probabil, aştepta, şoferul era în plin război cu străzile labirintice ale oraşului.

Dar astea sunt chestiuni mici, nu contează că poţi să mori aşteptând Ambulanţa sau Pompierii, care rătăcesc prin tranziţie, important e să afli cum se desfăşoară referendumul şi să îi susţii cu încrâncenare dementă pe cei care te-au furat obraznic până mai ieri, sau pe cei care te vor fura cu nesimţire de mâine încolo. Eu, calm, vă urez aşteptare plăcută, o meritaţi.

( http://www.dedes.ro/index.php/2012/07/13/joi-inainte-de-vineri-13/)

2.O lume dură

Cine afirmă că şcoala românească nu este una dură se înşeală sau vorbeşte în necunoştinţă de cauză. Am cel mai grăitor argument chiar în familie. În anul şcolar ce tocmai stă să se sfârşească am fost nevoit să-mi iau fata de la cursuri pentru a merge cu ea direct la spital de trei ori. Delicata mâna dreapta a unei domnişoare de clasa a 4-a ajuns în ghips de două ori (ultima oara chiar ieri) în urma unor solicitante ore de sport executate de un domn profesor de excepţie care are o singură problemă: acordul între subiect şi predicat, iar în cazul fericit în care îl nimereşte, în scris, trage între cele două câte o virgulă să-l ţină minte.  Piciorul a avut o soartă mai bună fiind vătămat doar o singură dată în sala de clasă. Funeriu poate fi mulţumit, în şcola autohtonă se dau lupte pe viaţă şi pe moarte. Trebuie să fac o precizare, conform observaţiilor proprii, dar şi a unor informaţii din exterior (învăţătoare, colegi…) fata mea este unul dintre cei mai cuminţi copii din şcoală. Sistemul o căleşte!

Nici sistemul sanitar nu este unul de neglijat. Dincolo de orele de aşteptare pe la diversele cabinete, două chestiuni m-au şocat. Medicul specialist îmi transmitea oral indicaţii despre cum trebuie pusă mâna în ghips, acest lucru urmând să-l facă o asistentă, care nu era de faţă, într-o altă sală. Când am încercat să transmit preţioasele cuvinte asistentei, aceasta m-a oprit ofuscată, în mână ţinea radiografia pe care nu s-a uitat o secundă, spunându-mi „vă rog să mă credeţi că după 30 de ani ştiu ce am de făcut”. Am tăcut ruşinat pentru ca după un minut ochiul vigilent al soţiei  să constate că punea ghipsul în cu totul alt loc decât unde trebuia. Într-un final am reuşit să o conving că nu cred că dacă pe dânsa o doare capul o poate ajuta o frecţie la piciorul scaunului.

(http://www.dedes.ro/index.php/2011/06/10/o-lume-dura/)

3. Medicamentele lui Urmuz

Am racit. Va asigur ca nu am vrut. Chiar daca eu ma atasez repede de ce este al meu, de bolicica asta am vrut sa scap. Asa ca m-am dus la farmacie.

-Buna ziua. Paracetamol sinus aveti?

-Da.

-Dati-mi o folie, va rog.

-Aveti reteta ?

-Nu. Trabuie si la paracetamol ?

– La noi trebuie. Altfel nu va pot da. Ne-au inebunit drogatii astia care piseaza orice.

-Sper ca nu insinuati….

-Nu, sunteti om serios.

– Sunt. Dar nu se vede ca sunt racit ? Vorbesc pe nas, tusesc. E clar ca am nevoie de niste medicamente.

-Da, sunteti racit. Dar puteati sa raciti intentionat, ca sa luati anumite pastile.Se fac si din astea, nu stim noi.

-Doamna !Daca as veni la dumneavoastra fara o ureche, pierduta in urma cu 5 minute intr-un accident, mi-ati da un calmant, fara reteta. ?

-Nu. Evident ca nu. Un om normal care a ramas fara o ureche cheama salvare, fuge la spital, nu vine la farmacie sa cumpere calmante. Ar fi suspect.

-Vad ca ganditi rationl.Si eu ce fac cu raceala ?

-Mergeti, maine, la medicul de familie sa va dea reteta ? Dar pana atunci faceti o tuica fiarta, asta sigur face bine.

In cele din urma am cumparat paracetamol de la o farmacie aflata la cativa metri departare. Aici domnisoara care servea mi-ar fi vandut si praf de pusca, bani sa am.

PS

95% din dialog este autentic si s-a petrecut pe 2 octombrie 2007. Am eliminat micile iesiri care nu mi-ar fi facut cinste. (http://www.dedes.ro/index.php/2007/10/03/medicamentele-lui-urmuz/)

Din nefericire istoria familiei reţine şi alte evenimente neplăcute atunci când s-a produs intersecția cu sistemul sanitar.

 

În căutarea fotbalului pierdut

Caut spiritul fotbalului pe maidane și stadioane de mai mulți ani. Am renunțat la arenele depopulate, am încercat pe islazurile săteşti, acum merg pe terenurile dintre blocuri. Urmăresc cu predilecție  ligile inferioare, până pe la Liga a 4-a, pentru că este evident că apariția banului strică toată povestea.

În ultimii șase ani au dispărut mai toate echipele din prim-planul fotbalului care au reprezentat ceva, atât din punct de vedere statistic cât și afectiv. Nu cred că e o întâmplare, cineva a vrut ca spiritul fotbalului să moară și să rămână doar așa zisa afacere. Pe islazuri am căutat copilăria fotbalului. Ceva din atmosfera de început de secol XX, când fotbalul începea să se impună ca sport și în zona noastră. Am găsit un pic de inocență, un strop de talent, un munte de lipsă de organizare, multă necunoaștere a fenomenului  și răutate. Mă duc mai rar, nu țin să fiu părtaș la nimic de care să-mi fie rușine.

Am zis să încerc printre blocuri, acolo unde niște  suporteri încercau să facă respirație gură la gură unor vise căzute în țărână. Am palpitat alături de cei care au dat la manivelă pentru a reporni motorul lui FC Argeș. Felul cum în această vară s-a pus punct proiectului, dar și rigiditatea în gândire a suporterului de fostă echipă glorioasă m-au făcut să mai fac un pas în spate. La oraș toți sunt convinși că dețin adevărul absolut și e greu să îi convingi de ceva chiar dacă aduci maldăre de argumente. Acum urmăresc zbaterile celor care vor să scoată din mocirlă Rapidul, Sportul Studenţesc sau Progresul (Naţional). Evident că fiecare are proiectul lui, așa că o  „tradiție” are mai multe continuări.

Caut în continuare, dar fotbalul pe care îl iubesc  pare definitiv pierdut… ca să nu vorbesc de lume în general.

 

 

 

Au îmbătrânit posterele

În apele tulburi ale facebook-ului am pescuit o  știre legată de vedetele feminine care anul acesta au făcut 50 de ani. Nu sunt consumator de mondenități, dar treaba asta mi-a sărit direct în ochi. Pe listă erau câteva nume interesante, cunoscute, nu le mai repet pe toate, dacă vă roade curiozitatea vă puteți deplasa la sursă (OK!magazin).  Recunosc că am înghițit în sec când am văzut că pe listă se regăsesc Cindy Crawford, Janet Jackson,  Salma Hayek. Când constați că au îmbătrânit și posterele adolescenței, asta în condițiile în care nu ai și alte repere de bun simț, e cazul să te interesezi de o sursă bună de unde poți achiziționa un baston trainic și niște ceaiuri de plante pentru niște afecțiuni, care în curând vor ciocăni discret în oasele tale.

Am dezbătut ușor, ca de toamnă văratecă, subiectul cu un amic. Mi-a lansat o întrebare retorică:  „Tu îți dai seamă că eu am avut vise erotice cu niște vedete care astăzi sunt babe?”.

Da…și tatăl lui Enrique Iglesias este cântăreț.

Femeia cu barbă

Evit să mănânc pe stradă, chestie de gust și de pudoare. Totuși, asta e cusurul meu, din când în când îmi calc pe principii și înfulec câte o gogoașă la margine de bordură. De o lună primesc un semn și nu pot să-l descifrez. Poate mă ajutați.

Ori de câte ori sunt cu gogoașa în gură și zahărul pudră pe mustață, prin fața mea trece o femeie cu barbă. Exagerez puțin, nu chiar barbă ci doar mustață și cioc. Are undeva între 30 și 50 de ani, se îmbracă sinistru de mulat pentru formele ei derutante, și își face veacul prin zona mea de plimbare, fiind mereu în mișcare. Necazul e că am un ficat sensibil din punct de vedere estetic și mai mereu îmi rămâne gogoașa în gât când o văd. În plus, la ultimele două gogoși, femeia a început să-mi zâmbească, fapt ce a sporit starea de cutremur stomacal. Îmi plac gogoșile, dar nu atât de mult încât să le cumpăr și să fug cu ele în unghere ascunse unde să nu mă ajungă femeia cu barbă. Mă mai frământă un lucru: femeia râde la mine sau la gogoși?

Webstock 2

După cum am mai zis, adică repet, voi participa la Webstock și din ce aflu de la organizatori, m-am trezit cam târziu, aceasta este a noua ediție a celei  mai importante conferințe dedicate social media din România. Evenimentul va fi transmis live pe site-ul http://www.webstock.ro, pe 30 septembrie și deja au fost anunțați primii speakeri.  Cine s-a trezit mai târziu decât mine trebuie să știe că încă se mai fac înscrieri pentru Webstock, eveniment organizat de Evensys (http://www.evensys.ro/) și Vodafone (http://www.vodafone.ro/) în colaborare cu Bitdefender (https://www.bitdefender.ro/), HP (http://www.hp.ro), Coca-Cola (http://www.coca-cola.ro/), McDonald’s (http://mcdonalds.ro/), Raiffeisen Bank (https://www.raiffeisen.ro), LG (http://www.lg.com/ro/), Staropramen (http://staropramen.com/ro) și Siviero Maria (http://www.sivieromaria.ro/).