Lipsă de recunoştinţă

Ţara i-a dat totul şi el îi întoarce spatele.

Codin

În primii ani ai copilăriei existau  două personaje pe care le vedeam la TV şi care îmi provocau spaime greu de descris: Sindbad Marinarul şi Codin. Cu desenul animat m-am împăcat destul de repede. În schimb personajul din filmul cu acelaşi nume a continuat să ma bântuie, mai ales că pelicula era destul de des difuzată în acea perioadă. Privirea lui Alexandru Virgil Platon reuşea să mă urmărească zile bune, iar sentimentul s-a accentuat după ce l-am văzut pe acelaşi actor în rolul căpeteniei de trib venit din stepele Asiei în Columna.

În urmă cu două zile am simţit un scurt circuit  în autobuzul 368 când din spate am auzit o vocea gutural cavernoasă, care îmi suna mai mult decât cunoscut şi venea din străfundurile copilăriei. Minute bune m-am uitat la omul care nu-şi trăda deloc vârsta şi într-un final l-am întrebat, simplu, dacă el este cel care l-a jucat pe Codin. I-am provocat un râs care zguduit geamurile autobuzului. Într-un final s-a mulţumit să-mi ofere o întrebare în loc de răspuns: ” Dar dumneata câţi ani ai?”. Chiar aşa, câţi ani puteam să am în faţa lui Codin.

PS

Din când în când mă mai joc şi aleg la întâmplare o carte din bibliotecă. Astăzi mâna s-a dus direct la volumul Chira Chiralina, scris de Panait Istrati. Puţin mai târziu am deschis radioul şi la Radio România Cultural tocmai începea „Panait Istrati: Omul -Ecou”. E clar că sunt nişte semne, dar habar nu am să le interpretez.

La joacă

Prea mare pentru o poartă atât de mică.Sau invers? De fapt nu contează. Importantă e joaca.

Teatru şi ceva în plus

Sâmbătă şi duminică, începând cu ora 23.00, la Radio România Actualităţi iubitorii de teatru radiofonic pot asculta piesa: „Părintele Arsenie Boca: Suişul Muntelui- Primii paşi pe Cărarea Împărăţiei”. (Scenariu radiofonic de Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Nicolae Mărgineanu.Cu participarea preotului Nicolae Streza.)

CRED că merită, e o cale să aflăm mai multe despre „Sfântul Ardealului”.

Strada

Rânduieli

de Marin Sorescu

La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,
Şi din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu,
Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.

Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,
Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră
Şi să lase politica – de asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –
Femeia, ce ştie femeia?
Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată,
Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,
Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă
Că ce ştie ea?

Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă,
Zăvelca lungă, acolo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule,
O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă,
Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi?

Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până
Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de ani
Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi plecai după fete,
Le încântai din fluier.

Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,
Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,
Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,
Beai câte-un putinei de lapte bătut şi te ştergeai la gură cu mâtca,
Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,
Nici mălaiul nu mai e
Aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă
Şi făcea pe deasupra flori cu lingura ,
După aia îl băga-n ţest.
Zăbicul are alt gust.
Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minte
Când se ducea mama să mulgă vacile în obor,
Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o vedeau cu oala în mână
Săreau, se gudurau pe lângă ea.
Ştiţi că şi anul acesta Prica iar mi-a rămas stearpă?
Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine.

Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea? Că nu poţi.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ţi umple casa, să te simţi om,
Una-două îi leapădă, zice că a râvnit la varză acră şi n-a
Găsit la repezeală şi i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a-mpuţinat lumea.
Înainte când veneau turcii pe-aici cine-i lua la palme? – câte zece-doisprezece
Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi plăcea
Să se bată cu ei, de ne lăuda şi Mihai Viteazul:
„Daţi mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă.”

Dar discută astea cu Maria Bălii – uite-o că vine – toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,
Că ea a stat toată viaţa cu fundu’ pe cămaşă degeaba şi nici tabla
Înmulţirii n-o ştie.
– Mărie, cât fac fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala Portugaliei?
– Însoară-te, mă, Târziule, şi nu mai lozi aci, cu copiii,
Că ai şi-nceput să iei culoarea cerii.
– Păi găseşte-mi tu una, care să-mi placă şi să-mi pupe mâna la comandă,
Că acum o iau.
– În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.

Nea Marin al lui Moşu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani,
Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,
Era poreclit Târziu, dar numai Maria Bălii îndrăznea să-i spună în faţă,
Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă alt puls, dat cu o sută de ani în urmă,
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor şi după cum citise el în
Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se-ntoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul.
Casa lor bătrână, de moşneni domoli şi aşezaţi,
Intra încet în pământ.

Viaţa

Ce e viaţa?

O tavă, mai mare sau mai mică,

uneori plină cu bunătăţi,

alteori umplută cu nimic.

Veniţi de luaţi bucurie!

Tribul roboţilor

de Gheorghe Tomozei

E tribul roboţilor.
Ei îşi sculptează pereţii peşterii
cu oasele celui din urmă
computer.
Pietriş de roţi dinţate
le sună sub paşi
şi-apoi se strâng în jurul
focului mic, al ultimului
bec de lanternă,
aruncă-n frigare
ultima halcă
de fier ruginit
şi ling de pe cuarţuri
cu limbi de ceasornice,
urmele ultimului om.
Noaptea
ei încă îi mai visează
pe oameni…

Viaţa pe lat

Să-i mai omorâm o dată!

Moartea se vinde minunat, se vinde cu viaţă. Cultura noastră ar putea avea o mare şansă, cu o singură condiţie: să reuşim să îi înviem la răsărit pe marii scriitori ai neamului, iar la apus să le permitem să mai moară o dată, pentru noi. De restul s-ar ocupa televiziunile şi mult prea vândutele tabloide. Ar fi o şansă uriaşă şi pentru edituri să depăşească problemele, dar şi pentru public să-şi regăsească reperele.
Un Eminescu murind din cauza unui sistem (să zicem sanitar) în colaps ar face rating uriaş la televiziunile de ştiri. Evident, niciun ministru nu ar demisiona, dar „Luceafărul” şi „Odă (în metru antic)” ar fi vândute în câteva sute de mii de exemplare. Picanteriile legate de poveştile de dragoste ar duce tirajele spre înaltul cerului. Labiş….

Textul l-am terminat aici.