Mânaţi, măi!

Doi colindători scăpaţi parcă de la balamuc, după felul cum sunt costumaţi, iau cu asalt un autobuz la ora când cafelele încă nu și-au făcut pe deplin efectul. Ambii sunt îmbrăcați în cămăși de noapte de damă, albe cu floricele verzi,  cu dantelă la guler și mâneci, încinși cu niște sfori groase la mijloc purtând pe capete niște căciuli din pieile unor miei, care probabil s-au născut și au murit înainte de căderea comunismului.

Unul e foarte înalt. El cântă! Primul vers e atacat cu voce de bariton, al doilea e finalizat cu glas de soprană și tot așa după fiecare dregere a glasului. Versurile sunt înseilate, într-o totală harababură din niște melodii cântate de  Hrușcă, Tudor Gheorghe și  Fuego. Linia muzicală e…la plăcere. Cântărețul are și un clopoțel. E mut. Clopoțelul, pentru că limba s-a pierdut și pereții sunt loviți doar de aer. Al doilea colindător e gras. Foarte. Are în mână un bici minuscul, făcut probabil special pentru a putea fi utilizat în mijloacele de transport. După prima strofă, religioasă, cântată când gros, când subțire de cel înalt, intră în scenă grasul. Ridică mâna dreaptă în aer și când să facă biciul să trosnească, are o mică scăpare zgomotoasă, din străfundurile intestinelor. Probabil ține postul doar cu fasole. Trece repede peste incident, rotește mâna și biciul îl plesnește peste obraz. Urmează strofa a doua, cu versuri impregnate de realism social. Gros – subțire. La finalul ei, grasul ridică mâna și, nu mai e o surpriză, înainte să facă biciul un zgomot, îl face el. Nu se dă bătut, învârte biciul, care și de această dată îl plesnește peste față. Strofa a treia și totul se repetă punct cu punct. Un domn ceva mai treaz simte nevoia să intervină: „Gata bă, nu mai cânta, tu nu vezi că asta se c… pe el de frică de câte ori trebuie să dea din bici. Încă trei strofe și murim asfixiați”.

Mânați, măi, dar în aer liber!

Kamikaze

Ca orice fost tânăr, fost frumos, dar încă liber, citesc gazete reacționare în mijloacele de transport. Ce poți lectura după o rundă de alegeri câștigate de PSD, dacă nu revista Kamikaze?  La haz de necaz am fost mereu campioni, noi cu râsul ei cu banul gros și vilele de neam prost.

Cufundat în bule și texte, nu am fost foarte atent la colegii de drum. La un moment dat, sătul de ironiile care îi rulau prin fața ochilor, un bărbat, nu foarte vârstnic, în niciun caz pensionar, m-a luat în primire: „Cum poți să citești mizeria asta”, spre mulțumirea altor colegi de drum. Ca orice intelectual – pacifist, ușor excitat după procesul electoral prin care am trecut, în primă fază am intenționat să-i aplic, drept răspuns, 28 de pumni direct în gură, în loc de salut, pe care, de altfel,  îl ratase și noul partener de discuție. Cum însă, tipic autohton, și eu sunt mult mai bun la vorbă decât la fapte, mi-am păstrat pumnii și i-am răspuns: „Păi dacă nu mai scoateți Scânteia (organul de presă al Partidului Comunist – pentru tineri) citesc și eu ce pot. Dar dumitale nu îți e rușine să te uiți la Antena 3?”. „Pe mine nu mă vede nimeni când mă uit la TV”. „Nu te vede, dar se vede!”, am apucat să mai zic. Din fericire, bărbatul a coborât, eu am rămas, dar a simțit nevoia să-mi mai spună ceva, de la buza trotuarului, trecând direct la urări de final de an, cu mame și morți, cunoscuți sau necunoscuți. Autobuzul și-a văzut de drum, dar dacă partenerii de drum și-ar fi transpus gândurile în fapte și nu se mulțumeau să mă ucidă cu privirea, probabil și la această oră aș fi fost biciuit, crestat ritualic cu lama și sărat din abundență. În fond, ce drept am eu, chiar și provocat, să le discut gusturile.

Colinde

Final de decembrie, cu 27 de ani în urmă, la radio, după ani, grei, se difuzează un colind cântat de corul Madrigal. Doi bărbați, tata și fratele lui, oameni destul de greu de impresionat – pentru că viața avusese grijă să-i călească suficient – plângeau discret, privind spre focul din sobă. E una din imaginile  adolescenței mele, care încă mă urmărește cu intensitate incredibilă, mai ales că nici Dede și  nici Peniță nu mai ascultă de ceva timp colinde pe acest pământ, iar eu mă simt obligat să o fac şi pentru ei. Atunci am înțeles că dincolo de bani, averi, funcții, titluri, eșecuri și succese există ceva mult mai puternic, care ține exclusiv de suflet.

Au apărut deja primii colindători, grăbiți, nu foarte talentați la cântat, dacă binevoiesc să o facă și nu se mulțumesc doar să agite niște clopoței, fără să priceapă semnificațiile gestului, dar cu toate acestea ușa mea este deschisă la orice oră. Am pentru ei un covrig, un măr, câțiva lei și, dacă e cazul, un pahar de vin. Mai am trei lacrimi, dar pe acestea le țin pentru mine.

PS

În imagine nu apare  Ceașcă (unchiul Tudor),  al treilea frate – deja plecat în acel moment, omul care, an de an cu o răbdare infinită, îmi împletea, neapărat în patru, bicele pentru plugușor.

Mocirlă

Peste 300 de ani când arehologii internetului vor dezgropa toate textele scrise de mine pe bloguri, ca să afle cum putea supraviețui un om cinstit la începutul secolului XXI, nimeni nu va mai ști cine au fost Gâdea sau Cioloș. Cu toate acestea nu pot trece peste „încleștarea titanică” dintre cei doi, din studioul postului Antena 3, caracterizat de actualul premier drept o mocirlă morală în care trebuie să meargă cu cizme de cauciuc invizibile. Dincolo de emisiune, pe care nu am urmărit-o  – am privit, dar îmi este rușine să recunosc :)))) – mult mai interesante sunt comentariile de pe facebook ale celor care s-au uitat și ale căror simpatii politice îmi sunt destul de clare. Consumatorii constanți ai Antenei 3 s-au declarat dezgustați de minciunile și bâlbâielile lui Cioloș și au admirat bărbăția lui Gâdea, „ar fi trebuit să îi dea și câteva palme tehnocraturlui”, cei care nu agreează deloc stilul de pseudo- jurnalism practicat în zona respectivă, dar s-au uitat de această dată pentru a vedea confruntarea, au remarcat calmul și demnitatea lui Cioloș și au fost cotropiți de dezgust în fața incompeteneței, răutății și apetenței pentru minciună a lui Gâdea.

Cum nu m-am uitat, cel puțin așa afirm oficial, nu pot cădea în capcana de a emite verdicte despre duelul verbal, dar privind reacțiile pot să afirm că niciun antenist convins nu s-a dezis de Gâdea, premierul Cioloș nu a obținut prin prestația sa niciun vot  de la consumatorii postului respectiv, care, în schimb, fie și pentru o seară, a câștigat ceva public în plus, ceea ce înseamnă audiență, adică bani.

România în 2099

Anul 2099, toamna târziu, la o şcoală din Bucureşti  (în continuare capitala României, cele mai apropiate capitale ale unor state vecine  sunt Viena şi Moscova)  mai mulţi adolescenți discută, la ora de istorie, despre eroii neamului din ultimele două secole. Nu sunt uitate faptele de vitejie din primele două războaie mondiale ale secolului XX, dar accentul se pune pe curajul „celor care au câștigat războiul fără să tragă un foc de armă”.

Să mori pentru țară a fost actul de eroism suprem al secolului XX, să trăiești în țara în care te-ai născut a fost provocarea secolului XXI.  „Străbunicii tatălui meu sunt printre marii eroi ai acestei țări, în primii ani ai noului mileniu, au făcut parte din minoritatea care a decis să rămână în țară, asumându-și dramatic toate lipsurile posibile, pentru ca România să nu devină un teritoriu părăsit, așa cum s-a întâmplat cu țările din jur, care au și dispărut în ultimii 50 de ani. Străbunica, bunicul, tata au fost educați în acest spirit, au rămas pe loc și acum încă avem o țară!”.

PS

Acum caut o fotografie, cu mine, sugestivă pe care să o las pentru manualul de istorie din 2099.