O seară în Ardeal!

Când se aliniază gândurile bune, te urci în autobuzul 168, mergi 4 stații și ajungi…în Ardeal. Am petrecut o oră – așa spunea ceasul, eu cred că am stat mult mai mult – în Biserica Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, din Drumul Taberei, ascultând pricesne, colinde, poezii și cântece de dragoste de țară (interpretate de Mariana, Adriana și Marcel Anghel) și recunosc că m-au încercat tot felul de emoții, unele sprijinite de un zâmbet discret, altele scăldate într-o lacrimă mai puțin vizibilă.
Da, dincolo de toate informațiile, neatinse de aripa adevărului, livrate cu generozitate de canalele internetului, în biserici au loc și astfel de momente, condiția minimală ca să te convingi de așa ceva e să le treci pragul. Desigur discuția legată de cât de mult sau de puțin ne plac preoții e infinită, dar adesea mă gândesc că dacă merg într-un magazin să-mi cumpăr o pereche de pantofi și prima pe care o probez mă strânge și îmi poate provoca răni, nu o cumpăr,lesne de înțeles de ce, dar nici nu decid să merg toată viața desculț, caut până găsesc ceva care sa se potrivească cu picioarele mele, poate mai strâmbe decât modelul ideal..

Târg de sâmbătă

Aceasta este țara noastră, un mare „târg de sâmbătă” cu toate „neajunsurile” expuse pe post de mărfuri de calitate, cu vânzători dibaci și clienți naivi, în care nimicul are întotdeauna preț bun.
În timpul realizării fotografiilor nimeni nu a fost rănit, doar autorul a rămas fără o pungă de plastic goală, care împăturită și plasată in buzunarul de la spate al blugilor creea iluzia unui portofel bine garnisit. Nici victimele nu mai sunt ce au fost!

O lume de carton

O ştire aparent banală din Gazeta Sporturilor m-a luminat cu intensitatea unei lanterne fără bec, cu bateriile descărcate, dar frumos nichelată. Pe foarte scurt ştirea: ceasurile stadionului Giuleşti, montate în 1945, au fost furate, iar în locul lor, administratorul (sau un om de bine) a montat două cartoane pe care sunt desenate nişte ceasuri, cu tot ce le trebuie, cifre, limbi, doar mecanismul din spate lipseşte. Desigur, nimeni nu va afla ora exactă de la ceasurile din Giuleşti, dar asta contează mai puţin în această lume în care important este ambalajul, ceea ce poți și ai cunoștințele necesare să faci fiind mereu trecut de evaluatori în planul doi sau trei. Suntem înconjurați de trupuri de silicon cu creiere din beton, care în piept au inimi din carton presat, frumos colorat în roșu aprins. Un mecanism funcțional poate prezenta mici imperfecțiuni, e „dotat” cu unele lipsuri, o ia înainte sau rămâne în urmă, pe când un carton bine tăiat și atent desenat este perfect, singura problemă este că îți arată de fiecare dată același lucru.

Viaţă, generaţii, fotbal

Cine nu are bătrâni să-şi cumpere! Azi am întâlnit trei bucăți care ar merita să fie vândute la fiare vechi și foarte stricate.

 Asistam liniștit- solitar, ca orice microbist care se respectă, la un meci din Cupa României (Progresul Spartak 2 – Comprest București 6-4) când trei domni cu cel puțin șase decenii de viață la activ, dacă nu chiar șapte, s-au plasat în vecinătatea mea și au început să foarfece la amintiri. Toți trei foști fotbaliști, până pe la Liga a 2-a, doi dintre ei cu cariere lungi și late de antrenori, acum eșuați pe la niște grupe de juniori, unul ajuns observator la un nivel mic, au reușit să mă îngrozească, nu doar cu poveștile ci și cu modul în care au văzut și văd viața. Au vorbit despre vânzări de meciuri pe bani, pe fripturi și lăzi de vin, mituiri de arbitri, aranjamente sinistre, falsuri de legitimații, substituiri de jucători, beții cotidiene, o fugă de muncă absolut constantă și mai ales despre șmecheria dusă dincolo de limitele legalității privită drept o virtute. L-au tocat zdravăn pe actualul șef al Asociației Municipale de Fotbal, principala vină fiind aceea că este prea cinstit, „un prost legalist”, au făcut zob tot tineretul „care nu se ridică la nivelul generației lor”, o generație unică pentru faptul „că nimeni nu muncea, dar toți ne descurcam” (nota mea: întreaga țară e o dovadă a felului minunat în care s-au descurcat) și au declarat dragoste veșnică pentru aștia ai lui „Nea Nelu” făcând referire la un partid politic, plin de „șmecheri descurcăreți, unși cu toate alifiile, așa cum erau aia de la Partid pe vremea noastră, nu ca sărăciile astea de acum de nu știu cum să stea în costum”. Unul dintre ei a încercat să-mi facă ușor complice cu ochiul, moment în care am luat-o la pas, pentru că detest violența, mai ales îndreptată împotriva celor mai slabi și simțeam cum mă mănâncă palmele. Totuși ar fi trebuit să le mulțumesc pentru această mică lecție de viață, mi-au întărit o convingere legată de faptul că suntem așa cum suntem în acest moment și căutăm vinovații în direcții greșite.