Ras(plata)

Din motive personale, întodeauna am fost de partea profesorilor în lupta acestora cu sistemul care ţine cu orice preţ să-i umilească. Absolut întâmplător, pur şi simplu am scăpat telecomanda din hăţuri, am ajuns să privesc o emisiune concurs (ceva legat de cultură şi bani) prezentată de un personaj care îmi este total antipatic. Mi-am pierdut câteva minute din viaţă privind ecranul după ce una din concurente s-a prezentat plângându-se că după 30 de ani de activitate, cu toate gradele posibile în învăţământ, „cu facultate şi masterat” câştigă doar 1600 de lei ca educatoare. După care a venit coşmarul, doamna educatoare „cu facultate şi masterat” a oferit o porţie de incultură şi lipsă de cunoştinţe demne de un elev care nu va avea nicio şansă nici măcar la bacalaureatul profesional. Rămân la părerea că profesorii buni sunt extrem de prost plătiţi, dar nu înţeleg de ce profesorii proşti mai sunt păstraţi în sistem şi mai sunt plătiţi.

…da

În fiecare zi

de Romulus Vulpescu

În fiecare zi, ne batem joc

De pasari, de iubire si de mare,

Si nu bagam de seama ca, în loc,

Ramîne un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis

Pe care-l anulam cu-o sovaire;

Ne reculegem într-un cerc închis

Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac,

Însingurati în doi, din lasitate,

Mintindu-ne cu guri care prefac

În zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,

Pe-o nepermis de joasa treapta trista:

Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,

Ca sa mai stim ca dragostea exista.

În fiecare zi, ne batem joc

De pasari, de iubire si de mare,

Si nu bagam de seama ca, în loc,

Ramîne un desert de disperare.

Profil de poză(sau invers)

O viaţă trăită în afara facebook-ului e fără sens. Te simţi părăsit şi singur alături de cei 4-5-6 amici care din când în când te sună sau îţi trec pragul, în condiţiile în care majoritatea celor care vieţuiesc în jurul tău au câteva sute sau, de ce nu, câteva mii de prieteni pe reţeaua de socializare. Că virtualii  îţi oferă doar like-uri şi comentarii dulceag-amabile deşi  uneori tu mai ai nevoie şi de un piramidon (ştiu că nu mai există, dar îmi place cum sună) sau de un castron de ciorbă e o altă discuţie pe care nu o să o fac tocmai eu, un mic rechin al reţelelor. Chiar şi aşa, nu mi-aş fi închipuit că o să ajung să văd în Herăstrău doamne trecute de 60 de ani care pozau lasciv (cred ele) vomitiv(apreciez eu) zvârlite pe bănci sau crăcănate în jurul copacilor în căutarea fotografiei ideale pentru profilul de facebook.

În imagine am surprins un cuplu, ea +60, el +50 dar minus mult la IQ, care timp de o oră au căutat poziţia ideală pentru „profilul de poză”.

Lumea se schimbă şi îmi place să constat asta!

PS

Imaginea este realizată cu telefonul proprietate personală, care, dacă ar fi să facem o comparaţie între vârsta acestor aparate şi vârsta oamenilor, e trecut şi el bine de 70 de ani. După cum se poate observa,  nu mai fotografiază ci pictează direct, înfrumuseţând nepermis grotescul.

Totul se plăteşte

Dacă vrei să îţi scoţi familia la un meci de fotbal ar fi bine să te gândeşti de două ori. Nu există bună intenţie care să nu fie pedepsită. Dacă îţi cumperi bilete la peluză, din lipsă de lichidităţi sau pentru că altceva nu ai mai găsit, distracţia e asigurată, dar nu în sensul pe care îl doreşti. Ajuns la stadion cu 50 de minute înaintea startului partidei constaţi că ai dat banii de pomană pe bilet, în condiţiile în care „cineva” a lăsat intrarea liberă, iar cozile din faţa turnicheţilor băteau lejer rândurile la carne din urmă cu 25 de ani. Decizia cu intrarea liberă a lovit în ambele tabere, plătitori şi neplătitori: primii nu se puteau descurca în înghesuiala provocată şi se aflau în pericol să nu mai intre în timp util, iar ceilalţi nu reuşeau să treacă de agenţii de pază pentru că decizia fusese comunicată doar la primul rând de porţi, nu şi la intrările efective în stadion. Pe jumătate dezbrăcat, ajungi la sectorul la care ai bilet şi realizezi, cu surprindere, că locurile tale sunt chiar în mijlocul ultraşilor, aduşi la stadion chiar de Mircea Sandu, cel puţin el a pretins că a reuşit să convingă galeriile să revină alături de echipa naţională. Normal că nu ai unde să stai jos, şi cum în ultimii 15 ani nu ai mai trecut pe la sala de forţă, te gândeşti că e cazul să încerci să te aşezi în altă parte, expunând problema agenţilor de pază. Problema cu ei este că au tot trecut pe la sala de forţă, dar habar nu au cum arată interiorul unei biblioteci. Eşti refuzat în toate încercările, te plimbi debusolat cu copilul de mână, ai plătit bilet, în jurul tău sunt cel puţin 25.000 de scaune goale, dar tu nu ai unde să te aşezi. Ţi se oferă o singură soluţie, să te duci în sectorul tău şi dacă ultraşii îţi fac ceva, acest „ceva” sună foarte ofertant, „vin jandarmii şi îi evacuează pe toţi”. Rolul de coadă de topor nu te aranjează. Hăituit de agenţi, care ştiu un singur lucru, nimeni nu trebuie să stea în picioare, te duci spăşit în mijlocul galeriei. Aici întâlneşti oameni de înţeles care îţi permit să stai în picioare lângă scaunul tău. Tu şi încă doi, care îi înjură aprig pe Sandu şi Dragomir, dar asta nu te consolează cu nimic. La tribuna a doua, cei fără bilet au ocupat liniştiţi mai multe sectoare de unde admiră un meci de o factură modestă. După două ore de sărit şi aplaudat, prima acţiune ca să vezi câte ceva, a doua ca să te integrezi în peisaj, eşti, în sfârşit, convins că tinereţea a cam trecut. Îţi dai seama că eşti precum clientul dintr-o reclamă a unui producător de mezeluri, care a constatat că „nu e chiar aşa de simplu” dacă vrea un cârnat de casă. Când mai trimiţi un prieten să-ţi cumpere bilete trebuie să îi explici că acestea nu pot fi achiziţionate aşa la întîmplare, ci trebuie studiată atent chestiunea. Mai e varianta ca pe viitor să laşi familia acasă şi, ca orice ziarist normal la cap, să obţii o acreditare la masa presei. Dacă nu ai această opţiune, există varianta statului acasă, sunt destui care te batjocoresc pe banii tăi, nu trebuie să mai adaugi încă o instituţie pe listă. Tricolorii poate se vor descurca şi fără tine cu Olanda, bine că au trecut de Andorra!

Toată povestea, cu cap şi coadă se află aici.

Mitea vs Maradona

În ciuda faptului că am traversat jumătate (nu sunt nici optimist nici pesimist) din viaţa încă reuşesc să rămân cu gura căscată în faţa măreţiei prostiei umane. Presupusul jucător de fotbal Niki Mitea a revenit în jurnalele de ştiri sportive graţie participării la o emisiune  de divertisment la care a fost invitat ca bagaj de mână al prietenei sale. Printre nenumăratele enormităţi rostite în cadrul emisiunii, Niki a reuşit una memorabilă atunci când a fost rugat să jongleze cu mingea pe scena unui circ: „Eu sunt fotbalist pe teren, nu circar. Sunt şi circari, da, ca Maradona, ăla făcea cu mingea poc, poc…”.

Ca în orice prostie există şi în aceasta un sâmbure de adevăr, în „fotbalul de pe teren” avem din ce în ce mai mulţi fotbalişti după chipul şi asemănarea lui Niki Mitea, care precum Făt Frumos câştigă într-un an cât un Balaur, care şi-a petrecut tinereţea prin biblioteci, într-o viaţă. Circarii ca Maradona apar tot mai rar şi nu mai au loc de atâţia fotbalişti. Încercaţi să traduceţi cu google translate din română în engleză propoziţia „Fotbalistul are minge”, răspunsul face toţi banii.