Poveştile vinăriei

Bodega de cartier, cu mese bolnave de reumatism, pereţi atinşi de cancer la tencuială, licori îndoielnice şi toalete în care nu îţi vine să intri nici echipat în costum de cosmonaut nu mai este – din punctul meu de vedere – ultimul bastion al beţivănelii. Vinăria din buza pieţii îmi pare acum locul de întâlnire al celor mai decăzuţi iubitori de alcool. Piaţa Valea Argeşului are o astfel de vinărie pe lângă care trec aproape zilnic. La început mergeam  grăbit, dar după ce am prins câteva frânturi de dialog ale celor care păzesc uşa cârciumii ad-hoc, am început să mă deplasez prin zonă tot mai încet , ba chiar mi-am făcut curaj şi am cumpărat un litru de vin de 5 lei, o licoare acră cu care am potolit setea de alcool a chiuvetei. După îndelungi studii am ajuns la concluzia că vinăria are trei categorii de clienţi:

1. Trecut glorios, prezent de rahat, viitor în ceaţă. Reprezentativ pentru această categorie este „nea Fane”. Povesteşte non- stop cum a jucat el fotbal la Sportul Studenţesc alături de Mircea Sandu, de câţi bani avea în mână şi femei în … (scuzaţi rima), ce acritură de femeie are, care nu îl înţelege deloc şi îl pune să ducă gunoiul „că altceva nu eşti în stare”, pe el,  aici îl invocă din nou pe Mircea Sandu, ultima speranţă vizavi de această viaţă  fiind legată de foştii colegi de echipă, care poate îşi amintesc de el şi îi dau un post măcar pe la juniori, deşi au ajuns şi ei nişte „moşi băşinoşi sub papucul nevestelor”.

2.Trecut în ceaţă, prezent glorios, viitor de rahat. Sunt mai puţini în această categorie, de copilărie nu zic nimic, tinereţea pauză, maturitatea după cum se vede,  dar care „azi fac cinste la toată lumea” pe motiv de câştig mare, picat din cer (cerul poate fi un câştig la pariuri sau o combinaţie pe care mai bine o ţine sub tăcere). Câteva ore, până la topirea ultimului leu, sunt regii vinăriei, după care trebuie să se orienteze ce mânâncă mâine şi cum vor rezolva datoria uriaşă la întreţinere.

3. Trecut de rahat, prezent în ceaţă, viitor glorios. Cristi, fost şofer profesionist, a beneficiat de un tată nenorocit şi a ajuns pe la casa de copii. Pe scurt,  numai nenorociri pe capul lui în ceea ce trebuiau să fie cei mai frumoşi ani ai vieţii. Acum e veşnic în căutarea unei ţigări, a unei jumătăţi de vin sau litre de tărie, principalul argument al cererii de cinste – nu suportă termenul pomană-  fiind legat de faptul că în curând se va scălda în bani, pentru că are în plan câteva combinaţii de mare angajament, cu casele unor babe sau  nişte tablouri găsite într-o pivniţă.

Zilnic poveştile sunt reluate în buza vinăriei şi dacă nu eşti foarte atent poţi ajunge să crezi că Mircea Sandu a găsit nişte tablouri la casa de copii şi cu banii obţinuţi pe ele o să-şi plătească datoriile la întreţinere.

Alb, negru, color

Astăzi îmi ofer libertatea de a fi nostalgic până la limita patetismului. Prietenii ştiu de ce şi tocmai de aceea sunt convins că ma iartă! Cu fix 34 de ani în urmă gustam în premieră plăcerea de a savura un meci de fotbal la faţa locului. Era sărbătoare şi unul dintre aniversaţii familiei vroia să-mi facă un cadou pe care să-l păstrez toată viaţa.  Cum terenul pe care evolua Voinţa Ioneşti era plasat pe malul Argeşului, am luat contact şi cu inventivitatea românească: un spectator înarmat cu un alău (halău, târboc, cârsnic, tărbuc) era plasat strategic între teren şi râu, iar în cazul în care mingea era şutată în apa învolburată era imediat recuperată cu unealta destinată pescuitului. Atât am reţinut din primul meci. Atunci am avut plăcerea să cunosc  primii fotbalişti: M.Ion, Costică Paceac, Cartepici, Radu, Tomiţă, şi am înţeles ce valoare are o minge proprietate personală, balonul de joc îi aparţinea lui Zărnescu, omul care în următorii 34 de ani s-a ocupat de această echipă. Din acel moment în materie de fotbal am avut două pasiuni.  FC Argeş şi Voinţa Ioneşti erau numele pe care le scriam cu pixul pe toate tricourile pe care le aveam. După câţiva ani stadionul s-a mutat mai la centru, au apărut alţi  „eroi”,  generaţia de aur a Voinţei cu Jair, Gigel Stan, Maradona, Creţu, Alecu, Georgescu, Maffu, Cristi, Dobrică, Adi Bugan, Ion Anton şi mulţi alţii pe care încă îi mai văd jucând cu ochii minţii. Începusem să joc fotbal, dar era evident pentru toată lumea că marele meu talent era acela de privitor, aşa că l-am cultivat cu atenţie, avem un profesor excepţional. Împreună mergeam pe stadioanele din Ioneşti, Găeşti, Greci, Puntea de Greci, Petreşti.

Fotbalul a evoluat, lumea la fel, spectatorii sunt mai nervoşi, televizoarele mai color. Săptămâna trecută am avut parte de o întoarcere în timp. Cum Neajlovul a crescut- cum nu l-am văzut în ultimii 25 de ani- terenul echipei din Puntea de Greci a ajuns mai aproape de râu decât în mod obişnuit, şi cum echipa gazdă nu îşi permite să facă risipă de echipament, omul cu alăul a reapărut şi odată cu el un val de amintiri. Atât am reţinut şi din acest meci, pentru că prin faţa ochilor îmi treceau mii de imagini, din aceeaşi viaţă, dar parcă din altă lume.

Din păcate de această dată la meci am mers singur, omul care m-a învăţat că în viaţa pasiunea e mai importantă decât toţi banii, e plecat de ceva timp şi cu siguranţă că atunci când Dobrin, Dumitrache, Sandu Neagu, Ozon, Bodola, Dobay se strâng să joace o miuţă, el e primul care se prezintă la marginea terenului. Când sunt întrebat pentru ce pierd vremea mergând la tot felul de meciuri din cele mai obscure ligi săteşti, nu ofer niciun răspuns, dar  în minte îmi vine numele unui film: „În numele tatălui”.

Nori

Duminica Floriilor, nişte tineri joacă fotbal la Morteni (Dâmboviţa) fără să vadă că deasupra ţării se adună nori negri.(foto: Alyk Gtm)