CALUL

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

Mândria lui Florea era ca vai de ea, slabă, chioară, bătută, abia mai trăgea la căruță. Chiar dacă în perioada aceea, mijlocul anilor 80, nu se prea vorbea de protecția animalelor, totuși existau oameni miloși care îi cereau să-l omoare (pe cal) ca să nu se mai chinuie. „Cai buni căruță bună: Florea”, așa îi făceau reclamă omului, calului și atelajului copiii din sat.

Florea era expert în copii, avea opt. Cei mai slabi și nespălați din întreaga comună. Se remarcau însă prin faptul că începând cu  5-6 ani toți se apucau de fumat, fără ca acest lucru să-l deranjeze pe capul familiei. Ba din contră, la fiecare ieșire prin sat cu întreaga familie în căruță, ordinul pe unitate era ca toată lumea să fumeze. Carpați, Mărășești sau, în momente de criză, adică mai mereu, tutun împrumutat de pe tarlalele  CAP -ului, tocat acasă și învelit în hârtie de ziar (Scânteia, Sportul, Munca) în niște țigări mai groase decât un trabuc. Florea a lui Toma era un etalon de sărăcie și nepăsare. Prin sat se spunea că e victima unui blestem, bunicul lui ar fi furat, în timpul unui incendiu la conacul de pe malul Argeșului, toate bijuteriile boierului care ridicase biserica din sat. Pe Florea nu-l interesa povestea, tăcea și bea. Uneori bătea calul „bolnav de lene”.

„Mie îmi pare rău că animalul asta a trăit la Florea de mânz. El așa crede că e viața”, rostea adesea un vecin, uitându-se însă la copii.

La un sfârșit de august, calul lui Florea a murit pe unica uliță care ducea spre malul Argeșului. Locul pe unde se duceau copiii la scăldat și unde oamenii mai aruncau din gunoaiele de prin gospodării. Calul a fost lăsat la locul decesului, iar Florea, la fel de slab și neîngrijit, precum defunctul, și-a tras singur căruța până acasă. Apa Argeșului era în continuare bună de scăldat, copiii treceau des pe uliță. Câțiva, mai cu inițiativă, au reușit să ridice calul în picioare. Părea viu și liniștit. După câteva zile a început să se îngrașe. Căldura și gazele din intestine făceau toată treaba. Era mai gras și mai frumos decât în toată viața lui. Copiii au în general idei ciudate. Câțiva au descoperit că dacă aruncă pietre mai mici cu suficientă putere acestea penetrează piele animalului mort, intrat în putrefacție, ca niște veritabile gloanțe. Cu var, pe burta calului au început să fie desenate niște cercuri, pe post de ținte. Calul începea să semene cu o zebră. Nu a rezistat prea mult în această formă, pietrele și căldura l-au pus la pământ. La începutul școlii dispăruse complet. Oameni, câini? Nu se știe. Viața de după moarte îi fusese la fel ca viața de până la moarte.

Rămas fără mândrie, Florea s-a adâncit în băutură și muncă. Mai mult în muncă, spre uimirea generală. Strângea bani. Pe la jumătatea toamnei cutreiera oboarele de animale încerând să cumpere un cal. Oamenii din zonă nu doreau să-i vândă. Erau miloși. Până la urmă a cumpărat unul, destul de bătrân, avea peste 25 de ani, de la un țigan, care îl găsise abandonat pe un câmp. Calul era mai jalnic decât celălalt, aproape orb și fără dinți, dar nu mai stârnea atât de multă milă, nu își trăise toată viața la Florea. Moartea lui a fost uitată repede.

Dubiosul și oamenii statului

Două întâmplări scurte care îmi întăresc o concluzie lungă, pe care o să o trag cu altă ocazie.

1.

Am fost cu soția să doneze sânge pentru o cunoștință. De altfel, în ultimele zile a existat o adevărată campanile legată de criza de donatori. Nu insist pe subiect, a făcut-o Vali, dar nu pot să nu remarc lipsa de tact, ca să nu spun mai mult, cu care am fost întâmpinați în spital. Dincolo de avertismentele gen „trebuie să stați minim 2 ore”, „vedeți să nu stați degeaba”, „e foarte aglomerat, nu vă îmbulziți ca oile”, flăcăul în halat alb, care ne ghidona pe holul unde era un curent incredibil, m-a „citit” rapid și mi-a transmis de cel puțin trei ori „dacă ați consumat alcool, stați degeaba”. OK, m-ai prins, am băut niște bere acum trei săptămâni în concediu, dar nu insista, deja a aflat un sfert de spital că sunt bețiv.

2.

Pe drumul spre redacție, smartphone-ul m-a avertizat că ziarul cu care colaborez a făcut 27 de ani de viață. Instinctiv m-am uitat la ceas și acesta îmi indica data de 9 august. Nu se potrivește, 9 a fost și ieri, ca a fost ziua unei verișoare, deci e 10, că e ziua ziarului. M-am oprit și am început să moșmondesc la ceas, dornic să îl aduc la data curentă. Greșeala mea. Din clădirea în fața căreia eram proțăpit (o Administrație Fiscală de sector) a țâșnit un domn și m-a luat l-a întrebări, „Alo, alo, alo. Ce încercați să faceți aici? ”, „Potrivesc ceasul”, „Ce ceas, unde e, ce faceți”, „Asta” și i-am arătat mâna stângă. „Aaaa, la prima impresie păreați dubios”, „Pardon!?!!!”. OK, sunt îmbrăcat în negru, am un rucsac negru, am barbă, dar asta trebuie să mă facă în ochii angajaților statului să par bețiv și dubios?

Pentru o perioadă nu mai pun fotografii cu mine, să nu mai aud și altele.

 

Fapt divers și un grup de specialiști

Un domn voinic spre corpolent, îmbrăcat în genul bugetar de birou, alerga după ceva/cineva prin fața Spitalului Municipal. La un moment dat talpa de la pantoful din piciorul drept s-a întâlnit cu un cotor uriaș de măr (specialiștii în pomicultură aflați la fața locului -adică eu- nu au putut stabili dacă era cotorul unui măr dintr-o livadă din Voinești sau era adus din Polonia și vândut la Profi) a avut loc un fenomen similar cu aqua-planarea și omul a aterizeazat cu fruntea într-o bordură de beton, încă nu au fost instalate cele din plastic, și cu cotul în metalul grilajului de la o rigolă. A avut loc un mic cutremur (specialiștii în seismologie prezenți la locul accidentului –tot eu- estimează că a fost unul de suprafața – suprafață și a avut o intensitate de 3,6 grade pe scara Richter), dar în ciuda acestui fenomen aproape natural în doar două secunde, ca un veritabil Hopa – Mitică, domnul s-a ridicat în picioare. O doamnă aflată la fața locului, rochie galbenă asortată la condurii chinezești, a simțit nevoia să pună două întrebări fundamentale și lămuritoare: „Ați căzut? V-ați lovit?”. Surprins de concizie și precizie domnul a schimbat brusc subiectul : „Du-te dracu de proastă”. Un martor, altul decât eu, a început să râdă. În cor, cei doi au pornit ventilatoarele cu înjurături (specialiștii în medicină, care au asistat la întreaga  scenă – desigur, eu – pun întregul incident pe seama caniculei, tocmai ca Europa să nu afle că, mai nou, așa suntem noi, săraci, proști și isterici).

„Muezinul” manelelor

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

Fiert de caniculă până la ultima celulă, din nefericire, efectiv nu suport aparatele de aer condiționat, ieri noapte am prins un fir de aer respirabil – probabil trimis de o rudă îndepărtată din „Siberia”- și mi-am pus somnul pe coada lui.

Năucit de somn și de căldura care își reintrase în drepturi m-am trezit din cauza unor bocete incredibile. Prima impresie a fost că un muezin și-a instalat minaretul sub geamul meu. Îmi lipsesc multe, dar la imaginație bolnavă stau bine. Imediat am derulat câteva scenarii în cap. Profitând de căldură și de slăbiciunea noastră, refugiații din Orientul Mijlociu au cucerit Bucureștiul și își impun regulile. Greu de crezut. O altă variantă, dornic să dea două lovituri dintr-o dată, Liviu Dragnea  i-a mutat Mega Moscheia lui Ponta de la Romexpo în Drumul Taberei și a dat și o utilitate numeroaselor gropi și canale din zonă, numite pompos Magistrala 5 de metrou. În timp ce dezbăteam aprins cu mine însumi, bocetele au început să fie însoțite de un ritm ținut din bătăi de palme, urmat de un ța, ța, ța, țaaaaaa din gâtlej, exact sunetul pe care o cioară l-ar scoate dacă ar dori să imite o privighetoare. Dezmeticit complet mi-am dat seama că niște tineri, rătăciți prin zonă, se distrează în părculețul de vizavi sau trimit semnale acustice fraților de sânge, iar unul simte nevoia să iasă în față și să-și etaleze calitățile demne de „Cortul de aur„ din Ferentari.

Ulterior am aflat dintr-o altă sursă deschisă că acesta este noul stil de interpretare a manelelor, fără vorbă multă, doar sunet direct din gâtlejul cândva populat de valoare, dușmani și evident, bani.

Cum la 112 m-am jurat să nu mai sun, am niște experiențe nu tocmai fericite, am așteptat ca altcineva care nu a făcut un astfel de legământ să o facă. Ei, aș, ori toată lumea s-a lămurit cum e cu sunatul la numărul de urgență și intervenția poliției, în urma căreia rămâi și cu balamucul, dar ai și un dușman nou – nouț, fie doar eu eram singurul care nu înțelegea momentul artistic.

Cum cântarea s-a prelungit, de fapt s-a oprit spre 4 dimineața, am decis să iau o carte de pe noptieră și să îmi răcoresc creierul cu câteva pagini, am acolo câteva volume pentru cazurile de urgență. Ce a urmat m-a îngrozit cu adevărat. Prima carte ridicată: „Viața lui Corneliu Zelea Codreanu”, zic hei, lasă, nimereală, nu e cazul să exagerez situația și fără să privesc, am făcut următoarea  extragere. Când am văzut că în mână am „Procesul Mareșalului Ion Antonescu” am stins repede lumina și m-am înfipt cu nasul în pernă, ce naiba, am sute de cărți în preajmă și eu pun mâna tocmai pe astea. Eram prea încins pentru astfel de lucrări!

Frumoasele şi bestiile

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

Bărbații, desigur cu excepția acelora care preferă alți bărbați, se îndrăgostesc sau sunt atrași fizic de niște ființe delicate, sensibile, grațioase, care se îngrijesc mult și sunt foarte preocupate de aspectul lor exterior.

În schimb femeile se lasă prinse în mrejele unor indivizi predispuși la violență, cu comportament, în general, plasat la limita grobianismului, plini de păr, inclusiv pe față, preocupați prea mult de lucruri neserioase și prea puțin de igienă, cu gândul veșnic la ce să bage în interior… mâncare și/sau băutură.