Lecţia de ţigănie

Pentru toate greşelile noastre există cel puţin un vinovat. Ce e valabil la modul personal, este absolut aplicabil şi la scară mare, naţională. În plină perioadă tulbure, la porţile Balcanilor, ţiganii s-au transformat în marele rău, care nu ne mai lasă să trăim şi să ne dezvoltăm armonios. Cine mă cunoaşte ştie că îi simpatizez până la ultimul dinte de aur, în spate am şi unele experienţe personale. Dacă îmi bag picioarele într-un lighean cu apă rece reuşesc totuşi să văd lucrurile şi din altă perspectivă.

Ţiganii au ocupat aproape toate pieţele din ţară, iar bieţii ţărani, români, cu greu reuşesc să-şi mai vândă marfa. Dar pieţele de cine sunt conduse şi administrate? Ţiganii sunt părinţii spirituali ai manelelor şi principalii beneficiari ai acestui gen muzical îndoielnic. Dar cine le cumpără muzica, îi angajează la nunţi şi îi plăteşte generos? Ţiganii au un comportament violent? Dar cine împiedică poliţia să-şi facă datoria?Ţiganii nu plătesc taxe şi impozite? Dar cine colectează aceste taxe şi impozite? Ţiganii primesc tot felul de ajutoare sociale. Dar cine le oferă?

Există multe alte constatări de acest fel care generează întrebări cu răspuns inclus. Un lucru este cert, „ţigănia” nu ţine de culoarea pielii, ci este o chestiune de comportament, iar acest lucru nu ne avantajează deloc ca întreg. Un câine care miaună, aleargă doar după şoricei şi doarme leneş după sobă poate fi foarte uşor confundat cu o pisică, aşa că nu e cazul să ne ofuscăm ori de câte ori străinii ne mai aplică în frunte câte o ştampilă.

Căutatul de vinovaţi după etnie este extrem de periculos. În anii 30 conducerea unei ţări şi-a construit o întreagă politică pe acest lucru, iar efectele sunt cunoscute de toate lumea. Istoria pare să se repete, cu ţiganii în rolul principal. E posibil să avem mari surprize la cum suntem percepuţi de restul Europei. Nici în acest caz adevărul, chiar dacă este un adevăr genetic, nu mai contează.

Radio vs TV

Radioul a învins, iarăşi, televiziunea. E o constatare absolut proprie şi nu se bazează decât pe experienţe pur personale.

Luni seară ajung din întâmplare pe postul tv digisport, unde era transmis în direct meciul de fotbal dintre Gaz Metan Mediaş şi FCM Târgu Mureş. În două minute cele două formaţii m-au plictisit suficient de tare ca să decid că e cazul să închid televizorul şi să pornesc nelipsitul radio aflat lângă pernă. Pe Radio România Actualităţi se transmitea în direct finalul meciului dintre… Gaz Metan Mediaş şi FCM Târgu Mureş. Relatarea de la faţa locului m-a prins şi în întunericul camerei am reuşit să îmi închipui un meci foarte atractiv, de înalt nivel tehnic şi spectacular, mult diferit de ceea ce îmi oferea televizorul cu câteva minute în urmă.

Trebuie să mai menţionez că niciun teatru prin care m-au purtat paşii nu a reuşit să construiască decoruri atât de spectaculoase precum realizez cu puţinele-mi mijloace  în strâmtul spaţiu al cutiei craniene atunci când ascult  teatru radiofonic.

Mă gândesc că televizorul a fost creat special pentru oamenii fără imaginaţie. Posibil să mă înşel, din fericire nu ar fi prima oară.

Speranţe

O declaraţie care mă umple de speranţe îi aparţine lui Gigi Becali:”Dacă nu batem nici Sportul Studenţesc îmi dau cuvântul de onoare că nu mai apar la televizor până în iarnă. Dacă nici pe ăştia nu îi batem, nu mai vreau să apar nicăieri. Mă şi spânzur, mă găsiţi spânzurat”.

Sportul Studenţesc – Steaua 0-0.

Doina sau Bear Grylls e mic copil

Curiozitatea a omorât mulţi urşi şi cred că şi mai mulţi oameni. Curios din fire şi iubitor de fotbal, proaspăt revenit pe meleagurile primitoare ale cartierului bucureştean Rahova, m-am gândit că nu ar strica, dacă tot sunt în zonă, să văd în ce şi-a băgat banii fostul fotbalist Gică Popescu. Din două întrebări bine plasate am aflat cam pe unde este poziţionat bazarul Doldora. Cum în piaţa Rahova toţi vânzătorii de ţigări netimbrate se hotărâseră să mă întrebe dacă nu vreau să cumpăr Doina la 7 lei pachetul, piciorul stâng s-a decis să scurteze drumul către celebra stradă Pucheni, prin spatele pieţei. Precizare: la mine toate organele şi membrele au totală  libertate de decizie, de aceea eu ca întreg nu mă simt răspunzător pentru faptele unui membru, mai mare sau mai mic, şi nici nu accept să fiu tras la răspundere din cauza lor. Revenind, stângul m-a aruncat în plină aventură. După 23 de paşi m-am pomenit în plin ghetou, înconjurat de blocuri fără balcoane  de o urâţenie perfectă. M-am bucurat să le redescoper. Instantaneu m-am gândit la cum voi reveni la civilizaţie echipat doar în chiloţi.

(Exista posibilitatea să rămân şi fără aceştia, dar în acest caz lucrurile erau mult mai simple şi cum nu îmi place să mă laud prezint ambele variante cu mine gol: ori mă răpea o trupă de umor ca sursă de inspiraţie, ori deveneam victima unui grup de nimfomane.)

Cum era evident că nu făceam parte din decor, ochi iscoditori au început să îmi pună  tot felul de întrebări. O gură flămândă mă scoală de pe gânduri şi mă întreabă sec dacă nu sunt interesat de nişte ţigări Doina. Pe fundal o tigaie sfârâia oda sărăciei.  Reacţionez repede şi spun că da,  dar că acum nu am la mine decât 6 lei, şi să-mi dea un pachet că revin într-o oră să mai iau două cartuşe. Nu am fumat niciodată şi nici nu intenţionez să o fac, dar o ţigare la vremea ei poate fi salvatoare. Extrag cu degete de pianist fix 6 lei din străfundul buzunarelor şi afacerea se încheie instantaneu. Deja mă simt vinovat că am păgubit statul- sper să îmi treacă, dar din acest moment pachetul de ţigări pe care îl ţin mândru în mână îmi serveşte de paşaport. Răspunde singur la toate întrebările, oamenii îşi justifică prezenţa mea în zonă. Îmi mai plimb puţin privirea pe feţele băştinaşilor şi mai că aş jura că sunt în regiunea Kaşmir, la graniţa dintre India şi Pakistan. Simt nevoia de puţin alb şi mă uit la sufletul meu pur şi inocent. Lumina e prea puternică, îmi pun ochelarii de soare.

Doldora lui Popescu e doldora de nimic, şi cum este evident că e ziua mea norocoasă mă decid să dau o fugă şi prin complexul Nicky Scorpion, de această dată apucând-o pe cărările largi, bătute de oameni de toate culorile. Aflu rapid care sunt afacerile sezonului , „teneşi pentru şcolari, că copii e mici şi creşte şi nu mai ia nimeni pantofi de piele” şi „şosetele fără aţă la vârf, că ţin mai mult şi nici nu roade”. Forţez un suc la cârciuma Big Grill, unde speram să mai aud niscai poveşti, dar sunt informat că în local setea se stinge cu bere la halbă, la 1,5 lei bucata. Spre ieşire aflu că şi un leu reprezintă un preţ mult prea mare când e vorba de un pămătuf pentru bărbierit şi că Petre Roman a fost cel mai bun prim-ministru român.

În final trebuie să fac o precizare, am locuit vreme de 7 ani la doar un kilometru de Piaţa Rahova aşa că nu m-am simţit nicio clipă ca Bear Grylls la Discovery.

Generalul armatei moarte

Începutul poveştii sună aşa: Făt Frumos, lovit de calviţie, se plânge bunului său unchi Sam, uşor întunecat la ten din cauza grijilor, că Zmeul de la răsărit are de gând să o calce în picioare pe Ileana Cosânzeana cea plină de podgorii şi rakeţi şi că el nu are în dotare decât o praştie mică, uşor ofilită prin părţile elastice, şi i-ar trebui un scut fermecat. Oamenii răi au interpretat în fel şi chip basmul. Iată una din variante:

Biserica şi Armata sunt cele două instituţii în care compatrioţii noştri au cea mai mare încredere. Aceasta este una din puţinele constante ale ultimilor 20 de ani. Mai nou, aflăm că dotarea celei de-a doua instituţii i-ar permite cel mult o confruntare cu un Goliat modern. Acest lucru este suţinut de preşedintele statului, şi chiar dacă afirmaţia este însoţită de deja clasicul râs hăhăit, nu prea poate fi încadrată la categoria glume.
Simţul umorului este considerat o calitate. Capacitatea de a stârni conflicte la fiecare pas este un mare defect. Când calitatea se împleteşte cu defectul, efectul este unul exploziv pentru cei din jur. Dacă această combinaţie se regăseşte la un şef de stat, lucrurile sunt mult mai grave. Ultima declaraţie, legată de telegrama WikiLeaks, potrivit căreia, în 2008, preşedintele s-ar fi temut de un conflict militar cu Rusia, ar stârni un haz nebun la o şuetă cu prietenii, având în ea şi stropul de defetism mioritic, dar ar avea efectul invers când este făcută publică de la înălţimea funcţiei ocupate, vremelnic, de Traian Băsescu: „În 2008, România dispunea de câteva praştii cu rază lungă de acţiune şi era gata să declare război. Iar acum avem vreo două praştii în plus”. Aşa apreciază preşedintele că se prezenta armata unui stat la patru ani după ce acesta devenise membru NATO cu drepturi depline. Cum vor primi gluma aceasta părinţii soldaţilor morţi în teatrele de luptă internaţionale? Adică preşedintele ştia că din punctul de vedere al dotării armata este la nivelul praştiei, dar asta nu l-a determinat pe Comandatul Suprem al Forţelor Armate să decidă retragerea trupelor noastre din zonele fierbinţi ale globului, aşa cum este Afganistanul. Cum vor primi gluma aceasta partenerii noştri americani, pe care tocmai i-am vizitat cu căciulile în mâini, când vor afla că pe malul Dâmboviţei, complicatul lor scut antirachetă este evaluat cam la două praştii, acelea pe care le avem în plus în prezent? Unii sunt catalogaţi trădători pentru că nu au avut curaj să se opună lui Stalin, dar nu e nicio problemă când altora le tremură izmenele şi o dau pe glume dacă strănută Putin. Personal poţi rămâne în istorie şi doar pe bază de poante, dar ca naţiune nu ai nicio şansă să rezişti când eşti plasată la secţiunea glume….

Continuarea în Bursa.

Acolo unde cred că eşti

de Constanţa Buzea

Acolo unde cred că eşti
Nici trenurile nu străbat
Acolo ca de sticlă par
Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simţi şi taci
Adăugat la rest mereu
Şi nu mai pot înainta
Decât pierzându-mă şi eu.

Cum ninge alb e orice drum
Şi alb respiră-ntregul timp
Nici nu te-aş recunoaşte-acum
Desperecheat şi fără nimb.

Mi-e milă şi să-mi amintesc
Dar nici să uit nu mă îndur
Câtă părere-i în destin
Câtă greşeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un şal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mişcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Şi fi-vor brazii îngrădiţi
Acolo unde cred că eşti
Printre barbari meteoriţi.

În fiecare an aştept
Să ningă, să te pot vedea
Dacă priveşti, dacă asculţi
Dacă mai înţelegi ceva.

Poftă bună!

Din ciclul „ce caut eu în casa mea?”, astăzi avem masa de după-amiază.

Ca orice românaş sunt şi eu un ciorbist amator. Acum vreo 2 zile, nici la prânz, dar nici pe seară, am luat cu asalt bucătăria cu scopul de a-mi umple golurile interioare, cele de din vale de gât, cu cele din cap e mai greu. Aşa că am garnisit o strachină cu ciorbă de pui cu fidea, am decupat două felii de pâine şi am convocat la lot un pretins ardei iute, care mi-a înşelat toate aşteptările prin lipsa lui de virilitate. În timp ce lopătam cu sârg mă pune necuratul să ridic privirea mai sus de locul faptei şi să mă uit pe fereastră. Pe loc mi s-a înmuiat …coada la lingură şi fideaua s-a făcut băţ la mijlocul esofagului. În faţa ochilor se lăfăia o reclamă, afişată pe blocul de vizavi, în care personaj principal este un şobolan mort. Băiat de la ţară fiind, am un ficat destul solid, dar chiar nu aveam chef să mânânc cu şobolanul în faţa ochilor. Uşor derutat apuc ciorba de urechi şi ardeiul de o aripă şi fug în sufragerie. Eşec total. Îmi fac o socoteală scurtă şi îmi aduc aminte că toate ferestrele casei dau spre vest aşa că am şobolanul în faţa oriunde m-aş duce. Ştiu, ar mai fi o soluţie: să mănânc cu faţa la perete, dar există un resort care împotriva voinţei mele îmi întoarce de fiecare dată capul spre greţoasa imagine. Cum nu ştiu cui să mă adresez, de fapt nici nu am nervii necesari să o fac, până când şobolanul va pleca singur din faţa casei o să servesc masa în cadă, ingineniosul constructor comunist care s-a ocupat de blocul în care locuiesc s-a gândit că nimeni nu are nevoie de fereastră când face duş, sau ce mai face, şi în consecinţă nici nu a făcut-o.

PS

După un îndelung studiu, aş zice că şobolanul din imagine este doar un biet şoarece.

Am privit diavolul in ochi

Ca orice viitor pensionar am mai multe fixuri. Unul din ele este ca adesea foarte aproape  de miezul nopţii să mă uit câteva minute la postul tv Trinitas. Opţiune personală, îmi place să văd câţiva îngeri pictaţi înainte să închid ochii. Ghinionul face ca Trinitas să fie plasat de către cei de la RCS-RDS, la poziţia 39 iar la 37 să se afle Taraf tv. Uşor adormit, ieri noapte am manipulat neatent telecomanda şi în loc de 39 am ajuns la fatidicul 37. Am avut un şoc vizual, din fericire sonorul era anulat. În loc de îngeri m-am trezit faţă în faţă cu diavolul, ulterior am constat că este vorba de o domnişoară care prezintă emisiunea „fata de la miezul nopţii”. Doar trei minute mi-au trebuit ca să rămân fără somn pentru tot restul nopţii. Depre ce e vorba: o femeie pretindea că dansează în ritm de manele ( cât am rezistat eu a rulat melodia „frate lângă frate” cântată de „Fraţii de aur”, sper să nu greşesc foarte tare) într-un decor de bordel de final de secol 20. Dacă nu am mai spus, repet televizorul era fără sonor. Ce îmi vedeau ochii? O tânără brunetă, machiată ca pentru balul apocalipsei (în jurul ochilor era un desfrâu al fardurilor) îmbrăcată pe modelul dezbrăcat cu o rochie neagră transparentă, cu lenjeria la vedere – prin care se întrezărea sexul, şi care se contorsiona ca şi cum în acelaşi moment o posedau toţi diavolii iadului şi era şi sub ancheta inchiziţiei. Corpul se îndoia şi frângea din şolduri absolut  hidos , dar toată grozăvia era la nivelul feţei, am văzut multe, dar asemenea schimonoseală mai rar, aş vrea să o traduc în cuvinte dar tare îmi e teamă că nu am  lexicul necesar. Mima un orgasm ghebos combinat cu arderea tălpilor cu smoală şi în acelaşi timp îngâna  lascivo-libidinos meşteşugitele versuri ale „Fraţilor de aur”.

Poate fata e o persoană absolut onorabilă şi de vină sunt eu, pregătit să văd îngeri şi incapabil să apreciez un dans mai de la marginea civilizaţiei.

Găina fără umor

Am prostul obicei ca din când în când să mă arunc cu capul înainte în mici aventuri… în materie de lectură. Uneori aceste escapade mă costă şi ceva bani, nu doar timp. Ultima ispravă o reprezintă cartea lui Ion Cristoriu – „Găina fără bilet”. Pe bună dreptate se naşte întrebarea : „ce se află în capul unuia care cumpără o carte cu asemenea titlu”. Răspunsul e simplu:” mai nimic”. Cu greu poţi găsi o proză pretins umoristică mai lipsită de umor. Bag seama că maestrul Cristoiu e un adevărat expert în materie.

Personal am un defect, îmi vine să plâng  în faţa glumelor care eşuează lamentabil. La modul serios. De la grupul umoristic „Vouă”, care a evoluat o vreme pe la TV, nu am mai simţit o asemenea tristeţe în faţa umorului. Zece minute petrecute faţă în faţă cu „Vouă” mă puteau deprima pentru cel puţin 24 de ore.

Mai că îmi vine să mă reapuc de citit pagina de anunţuri din România Liberă, secţiunea decese-comemorări, simt că e o lectură care mă poate binedispune mai mult decât proza satirică livrată pe filiera Găgeşti (a nu se citi Găeşti).

Terenul poporului

În ultimele 5 zile am ascultat nesfârşite discuţii despre superbul stadion şi odiosul gazon. Am făcut un calcul simplu, cu beţişoare, şi din declaraţii mie îmi iese că pe Naţional Arena s-au aflat cam 2,5 milioane de spectatori, deşi constructorul susţine că ar intra maxim 50300.